Dar nu totul era liniște. Elena se surprindea uneori privindu-l pe ascuns. Îi studia profilul, mâinile, felul în care mergea. „De ce mă doare atât să-l văd?”, se întreba. „De ce simt nevoia să-l iau în brațe și să-i spun să-și pună o geacă atunci când e frig?”
Își repeta că e doar dorul de mamă care n-a avut unde să se ducă
Într-o după-amiază rece de noiembrie, ploaia bătea mărunt în geamurile uriașe ale vilei.
Andrei venise mai devreme de la birou. Era obosit, cu mintea plină de cifre și contracte. Și-a aruncat sacoul pe spătarul scaunului și s-a dus în bucătărie.
— Ce miroase așa bine? a întrebat, încercând să zâmbească.
— Ciorbă de cartofi cu afumătură, a răspuns Elena. Ca la țară.
S-a așezat la masă și, în timp ce mânca, a început să vorbească despre o întâlnire ratată, despre parteneri neserioși, despre bani pierduți.
Gesticulând, și-a trecut mâna prin păr. Atunci Elena a văzut-o din nou.
Cicatricea.
O tăietură subțire, în formă de semilună, pe dosul mâinii stângi.
Lingura i-a căzut din mână.
— V-ați rănit? a întrebat ea, cu glas stins.
Andrei a privit cicatricea, aproape absent.
— O am de când eram mic. Din ce mi-au spus părinții… am fost găsit rătăcind pe lângă un târg. Se pare că m-am tăiat într-o tablă ruginită. N-am amintiri clare. Doar… zgomot. Muzică. Multă lume.
Inima Elenei a început să bată atât de tare încât i se părea că se aude în toată bucătăria.
— Un târg? a șoptit ea.
— Da. La marginea orașului. Aveam cam trei ani.
Trei ani.
Târg.
Tablă ruginită.
Elena s-a sprijinit de masă ca să nu cadă.
— Mai ții minte ceva? a întrebat, cu lacrimi în ochi.
Andrei a închis ochii o clipă.
— Miros de porumb fiert. Și… o voce. O voce care striga „Matei!”
Lingura a căzut din nou, de data asta din mâna lui.
Elena nu mai plângea. Tremura.
— Matei, a spus ea, rar. Așa te cheamă. Așa te-am strigat douăzeci de ani.
Andrei a rămas nemișcat.
— Ce spuneți?
Elena și-a suflecat mâneca. Pe antebraț avea un mic tatuaj vechi, șters de timp: „Matei — 2000”.
— Te-am pierdut la bâlci. Te-am căutat până n-am mai avut glas. Ai cicatricea de la tabla gardului de lângă taraba cu porumb. Ți-am legat mâna cu colțul baticului meu.
Camera părea că se învârte.
— Nu… nu se poate, a murmurat el.
— Te rog, a spus ea, apropiindu-se. Uită-te la mine. Uită-te bine.
Și atunci s-a întâmplat.
Nu ca în filme, cu muzică dramatică.
Ci simplu.
Andrei a privit-o atent. Ridurile. Ochii căprui. Felul în care își mușca buza când era emoționată.
Un val de amintiri i-a lovit pieptul.
Un râs.
Un cântec șoptit.
O mână caldă.
— Mamă? a rostit el, pentru prima dată în viață cu sens.
Elena a izbucnit în plâns și l-a strâns la piept, așa cum visase în fiecare noapte timp de douăzeci de ani.
Nu conta că avea aproape treizeci de ani. Pentru ea era tot copilul de trei ani, pierdut în mulțime.
Testele ADN au confirmat câteva săptămâni mai târziu ceea ce inimile lor știau deja.
Andrei Dumitrescu nu era doar moștenitorul unui imperiu.
Era Matei Popa.
Fiul unei femei care nu încetase niciodată să-l caute.
Vila din Snagov nu mai era rece.
Nu mai era doar marmură și sticlă.
Avea râsete în bucătărie.
Avea miros de cozonac de sărbători.
Avea două vieți rupte care se lipiseră la loc.
Iar cicatricea aceea veche nu mai era o rană.
Era dovada că miracolele există.
Și că, uneori, Dumnezeu nu uită nici strigătul unei mame.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
