Pe ecranul telefonului erau imagini clare cu ea însăși, filmată în timp ce se afla lângă mormântul logodnicului ei. A recunoscut fiecare cadru: pașii ei, lacrimile curgându-i pe obraji, chiar și tremurul mâinilor atunci când se apleca spre piatra funerară. Dar ceea ce o îngheța de frică nu erau doar imaginile, ci mesajele care apăreau pe ecran.
„Te văd, Lesia. Știu ce ai făcut.”
Un fior rece i-a străbătut spatele. Cine ar fi putut să o urmărească în acel loc izolat? Inima îi bătea cu putere, iar mintea ei zbura în toate direcțiile, încercând să înțeleagă. Era imposibil ca acest telefon să fi ajuns acolo întâmplător.
Dintr-o dată, o vibrație scurtă a telefonului o adusese înapoi în prezent. Un mesaj nou apăruse pe ecran:
„Este doar începutul.”
Lesia a simțit cum sângele îi îngheață în vene. Nu era doar un telefon pierdut; era o capcană. Dar cine o urmărea? Ce voia acel cineva de la ea? Căutând cu disperare soluții, Lesia a ridicat capul spre cerul înnorat și a simțit un brâu de aer rece pe față.
În acea clipă, o siluetă familiară s-a arătat în fața ei: Andrei. Chipul lui era palid, ochii îi erau goi, ca și cum ceva din el se frânsese definitiv.
— Lesia… — spuse el cu o voce abia șoptită, ochii lui plângându-se de durere. — Nu trebuia să descoperi asta.
Lesia nu înțelegea. Îl privi din ce în ce mai atent. În acea secundă, o voce străină și îngrozitoare îi șopti în minte:
„Toți ne întâlnim în același loc, dar nu toți pleacă de acolo.”
Deodată, Andrei s-a făcut nevăzut. Telefonul a căzut din mâinile Lesiei, iar ea s-a prăbușit în fața mormântului, complet copleșită. O umbră misterioasă se apropia din depărtare, iar în acel moment, Lesia știa că nimic nu va mai fi la fel de înainte. Totul era parte dintr-un joc macabru în care, în cele din urmă, ea era piesa centrală.
În fața morții, în fața iubirii, în fața neînțelesului, Lesia nu mai avea nicio cale de întoarcere.
