„Mă duc la una bogată, tu poți să rămâi în sărăcia ta!” — mi-a zis soțul, fără să știe că noua lui iubită locuiește chiar în apartamentul pe care îl dau eu în chirie…
Andrei a scăpat furculița.
A căzut cu un clinchet pe farfurie, lăsând o dungă grasă de sos pe porțelanul alb.
Nici măcar n-a clipit.
Privirea lui era lipită de ecranul telefonului, iar pe buze i se întinsese un zâmbet ciudat, absent.
— Ceva interesant? — am întrebat, încercând să-mi țin vocea cât mai relaxată.
— Hm? Nu, muncă… — a lăsat telefonul deoparte cu o grimasă. — Iar rapoarte, cifre… M-am săturat până peste cap.
A oftat atât de adânc, de parcă ducea tot greul lumii pe umeri.
Iar eu mă uitam la el și mă gândeam cât de mult se schimbase în ultimul an. Anul nostru.
Când ne-am căsătorit, părea alt om.
Sau poate doar am vrut eu să cred asta.
Vorbea despre iubire, despre cum nu contează cine sunt sau cât câștig.
Iar eu — o simplă contabilă la o firmă mică din Ploiești — l-am crezut.
Voiam din tot sufletul să cred.
— Îți dai seama? Soția lui Victor, știi tu, ăla de la comercial… și-a luat mașină nouă. Doar așa. A vrut, și-a luat — a spus Andrei, învârtind cu dispreț furculița în carnea rece din farfurie. — Și noi? Când am fost ultima dată la mare?
Am tăcut.
Întrebarea nu cerea răspuns.
Era un reproș. O lovitură. Un pumn aruncat fix în apartamentul nostru micuț din cartierul Sud, pe care el îl numea cu batjocură „cuibul de vrăbii”.
În ultima vreme, doar despre bani vorbea.
Despre banii altora.
Despre viața „adevărată” care, zicea el, se întâmplă undeva, dincolo de geamurile apartamentului nostru, și la care noi nu avem acces.
— Azi am cunoscut niște oameni de top! — s-a luminat brusc, iar în ochii lui s-a aprins acea scânteie pe care cândva o confundam cu dragostea. — Investitori serioși. Cu proiecte uriașe! Oameni care chiar știu ce vor.
A început să povestească cu entuziasm.
Despre una, în special.
Carina. Inteligentă, ambițioasă, realizată. Locuiește singură, tot ce are, a obținut prin muncă.
— Are apartament în centrul Bucureștiului, îți dai seama? Cu geamuri din podea până-n tavan, vedere spre tot orașul. Mobilier de designer, decor minimalist, canapele italiene… — și-a dat ochii peste cap, ca și cum savura fiecare cuvânt.
Îl ascultam și simțeam cum ceva în mine începe să înghețe.
Descria apartamentul din complexul „Skyview” cu atâta precizie, încât l-am recunoscut imediat.
Cum să nu-l recunosc? Eu îl închiriasem. Chiar acelei Carina.
— Noi la așa ceva nici nu visăm — a încheiat cu amărăciune, aruncând o privire disprețuitoare spre bucătăria noastră. — Uneori simt că mă sufoc în sărăcia asta… în banalul ăsta.
S-a uitat la mine.
În ochii lui nu mai era căldură.
Doar o evaluare rece.
De parcă îmi calcula „valoarea”. Și clar nu i-a dat cu plus.
— Asta e tot? — a spus aproape în șoaptă. — Ăsta e tot ce putem trăi?
Experimentul meu, început acum un an, eșuase cu zgomot.
Visul meu naiv — că voi fi iubită pentru ceea ce sunt, nu pentru banii tatei — fusese spulberat de lăcomia pură și simplă.
Andrei nu era ce pretindea.
Sau, mai rău, era exact ceea ce era — doar că eu nu am vrut să văd.
Se întorcea tot mai târziu acasă.
Mirosea a parfum străin și scump — îl știam, îl recunoșteam.
Odată cu el, în casă intra frigul. Distanța.
Apartamentul nostru îi provoca acum repulsie fizică.
— N-avem bani măcar pentru o cafetieră normală? — se strâmba dimineața, privind vechea noastră filtrantă.
— Carina are un aparat care râșnește boabele, face zece tipuri de cafea. La ea am discutat niște chestii de business.
— Asta face o zeamă maro de nu se poate bea — tăia scurt.
Carina devenise unitatea de măsură.
Carina se îmbracă doar în branduri.
Carina ia cina la restaurante cu stele Michelin.
Carina conduce un Audi ultimul model.
Carina, Carina, Carina…
Vorbea despre ea de parcă era o zeiță care coborâse pe pământ să-l salveze.
Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon în camera cealaltă.
Râdea — un râs lejer, pe care nu-l mai scotea în prezența mea de luni întregi.
— Nu, evident că nu știe nimic — a spus, cu voce joasă. — E prea… simplă. N-are viziune. N-are ambiție. Cu ea doar supraviețuiești.
Stăteam nemișcată în spatele ușii și simțeam cum mi se prăbușește pământul de sub picioare.
Simplă. Cuvântul ăla durea mai tare decât o palmă.
Toată dorința mea de a construi ceva curat — făcută praf cu un singur cuvânt.
Am decis că e momentul să pun punct.
Seara, când a venit acasă, îl așteptam în bucătărie.
A intrat fără să mă privească, și-a aruncat sacoul pe spătarul scaunului.
— Trebuie să vorbim, Andrei.
— Despre ce? — a deschis frigiderul, s-a uitat un moment și a trântit ușa cu dispreț. — Iar despre bani? M-am săturat.
— Vreau să pleci.
S-a întors spre mine încet.
Pe chipul lui nu era uimire, ci mai degrabă ușurare.
De parcă îi luasem o povară — că nu mai trebuie să fie el cel care inițiază discuția.
— Serios? — zâmbi. — Mă dai afară din colivia asta?
Privirea i-a cuprins întreaga bucătărie.
Apoi s-a oprit pe mine — cu dispreț și o bucurie greu ascunsă.
— Oricum voiam să plec! — a ridicat vocea. — Crezi că vreau să îmbătrânesc aici, numărând fiecare leu?
Am cunoscut o femeie care mă apreciază!
Care îmi poate oferi tot ce am visat vreodată!
Mă duc la una bogată, tu rămâi în sărăcia ta!
A urlat-o cu o ură și o satisfacție de parcă se răzbuna pe mine pentru toate eșecurile lui…
