N-am trântit ușa.
Am plecat. Nu din orgoliu, nu din capriciu.
Am plecat pentru că nu mai puteam rămâne lângă un bărbat care nu mă mai respecta, dar voia în continuare să fiu a lui.
Afară mirosea a frunze ude și beton rece. Mergeam cu capul în jos, cu geanta pe umăr și un gol în stomac. N-am sunat-o pe mama. N-am vrut. Ar fi început cu „ți-am spus eu…”, și nu aveam nevoie de asta. Nu eram slabă. Eram doar obosită.
Am dormit într-un hostel.
Pat îngust. Pătură groasă.
Camera mirosea a umezeală și a tristețe.
O fată plângea în patul de dedesubt. Cineva sforăia dincolo de perete.
Eu stăteam pe spate, privind tavanul.
Mă întrebam când am încetat să mai fiu fericită. Când exact a murit în mine ultima speranță.
Dimineața m-am întors.
Nu la el — la mine.
În apartament.
Pentru că acolo aveam ceva de luat. Ceva esențial.
A deschis în boxeri, cu prosopul pe umeri, deranjat că l-am trezit.
— Te-ai răzgândit? Ți-e dor de moliile din dulap? Sau de mine?
N-am spus nimic.
Am trecut pe lângă el.
Am deschis dulapul din sufragerie și am scos dosarul roșu.
El m-a urmărit din priviri, confuz.
— Ce faci acolo? Îți împachetezi demnitatea?
L-am privit direct în ochi.
— Ai uitat, se pare. Apartamentul e pe numele meu.
Am plătit cu banii rămași de la bunica.
Tu ai venit cu mâinile goale și ai adus doar pretenții.
L-a pălit.
— Ce prostii spui?
— Nu sunt prostii. Uite actele. Contractul. Extrasul de carte funciară. Tot.
Tu nu ești trecut nicăieri.
A început să caute.
Prin sertare, prin bibliotecă.
Răscolea hârtii, ca și cum spera să găsească un paragraf magic care să-i dea dreptul la ceva.
— Nu ai cum să mă dai afară. N-am unde merge!
— Nici mie nu-mi spuneai „unde vei merge” când mă trimiteai „la mama, la țară”. Acum știi cum se simte.
A tăcut.
S-a așezat pe marginea patului, cu ochii în gol.
Apoi, încet, a început să ofteze, să se plângă.
„Tu nu erai așa…”
„M-ai iubit vreodată?”
„Fără mine o să-ți fie greu…”
Nu i-am răspuns.
L-am lăsat cu lamentările lui.
După două ore, a plecat. Cu un rucsac și privirea pierdută. A lăsat cheile pe masă. N-a spus nimic.
A doua zi mi-a scris.
Mai întâi m-a jignit.
După câteva ore, au început mesajele cu „îmi pare rău”, „hai să vorbim”, „nu putem arunca totul la gunoi”.
Nu i-am răspuns.
Ștergeam mesajele fără să le citesc.
Am făcut curățenie generală.
Am spălat podelele, geamurile, rafturile.
Fiecare colț mirosea altfel fără el.
Mai curat. Mai viu. Mai al meu.
În a treia zi am scos verigheta.
În a patra zi am trimis CV-ul.
În a cincea zi am fost angajată.
Când am primit mesajul: „Vă așteptăm luni la ora 9:00”, am plâns. Nu de tristețe. De ușurare.
După o lună mi-am cumpărat flori.
Crini albi.
El îi ura — zicea că miros a cimitir.
Eu îi adoram.
I-am pus în vază, în mijlocul mesei.
Și am respirat adânc.
Pentru prima dată, fără frică.
Nu știu dacă încă îmi scrie.
Poate da.
Dar eu nu mai citesc.
Nu mai întorc capul.
Nu mai aștept.
Nu mai sunt femeia cu ligheanul în mâini și cu inima frântă.
Acum sunt femeia care a spus: „Ajunge.”
Și a făcut pasul.
Și nu s-a mai întors niciodată.
