…lumina a coborât pe pereții de piatră umezi, lunecând pe bucăți de mușchi și rugină. La început n-am văzut nimic — doar adâncimea golului, un negru dens, ca și cum fântâna nu mai avea fund. Am mișcat lanterna mai jos, până când raza a atins ceva… ceva ce nu ar fi trebuit să fie acolo.
O pereche de ochi.
Mari, întunecați, nemișcați. Apoi, o siluetă — palidă, slabă, aproape lipită de perete. Nu putea fi un animal. Era prea… umană. Un chip, aproape translucid, cu trăsături deformate, privind în sus, direct spre mine.
Am căzut înapoi pe spate, speriat, lanterna mi-a alunecat din mână. Soția a țipat, dar n-am putut spune niciun cuvânt. Am bâiguit ceva despre „cineva în fântână”, iar ea a vrut să fugă după telefon.
Am sunat la poliție. Până au ajuns, noi stăteam în casă, ușa încuiată, privirile ațintite spre fântână de la fereastră, de parcă ceva ar fi putut ieși de acolo.
După două ore…
Un echipaj a ajuns, împreună cu pompierii și un specialist de la criminalistică. Au coborât o cameră în fântână, mai jos decât raza lanternei mele. Imaginea apărută pe ecran era neclară, dar suficient de limpede: ceea ce văzusem era o păpușă veche, de porțelan, cu ochii întunecați și fața crăpată. Un obiect de zeci de ani, prins printre pietre, cu pânze de păianjen și resturi de țesături în jurul ei.
Am simțit cum mi se ridică greața în gât. Polițistul a ridicat din umeri:
— Probabil cineva a aruncat-o acolo demult. Poate a fost parte dintr-un ritual local, cine știe… Sau o glumă sinistră.
Dar nu asta a fost ce m-a tulburat cel mai tare.
Tehnicianul care manevra camera s-a uitat ciudat la noi, apoi a întrebat:
— Ați zis că ați auzit voci?
Am dat din cap. Soția a șoptit:
— Era o voce de copil. Plângea… sau cânta. Nu știu sigur.
Tehnicianul s-a încruntat.
— În fântână e multă umezeală. Se creează uneori fenomene acustice. Ecouri, distorsiuni. Dar totuși…
A scos un mic reportofon.
— Am înregistrat ceva. O să-l analizez, dar… pare că se aude ceva, foarte slab. Ca un șoaptă sau… ca o melodie.
Seara, după ce toți au plecat…
Ne-am întins în pat, dar n-am putut dormi. Fântâna, deși acum sigilată provizoriu, părea că ne trage cu gândul înspre ea. Soția tremura. Copilul dormea între noi.
— Trebuie s-o astupăm. De tot, — mi-a spus ea. — Cu beton, pietre. Să nu mai rămână nimic.
Am dat din cap, deși ceva în mine știa că nu era vorba doar de o păpușă. Nici doar de ecouri. Într-un fel ciudat, simțeam că am fost privit. Că ceva fusese acolo. Poate încă e.
Final realist, nu fericit — dar tulburător:
Am vândut casa după o lună. Am zis prietenilor că nu ne-am adaptat la viața de la țară. Nu am spus nimănui despre fântână.
Dar în fiecare an, de ziua fiului nostru, el desenează același lucru: o fântână, o păpușă albă și un copil care cântă.
Niciodată nu i-am arătat poza de atunci. Niciodată nu i-am povestit tot ce s-a întâmplat. Dar el știe.
Știe ce era acolo.
