Marc a pășit încet prin coridorul tăcut, simțind cum pereții casei îi deveniseră străini. Ajuns în fața camerei fiicei sale, inima îi bătea ca un ciocan.
Ușa era întredeschisă. A împins-o ușor și a intrat.
Clara stătea ghemuită într-un colț, cu genunchii strânși la piept. Nu plângea — nu mai avea lacrimi. Privirea ei era pierdută, golită de copilărie. În jurul ei, bucăți dintr-un iepuraș de pluș sfâșiat, cărți răvășite și o tăcere care țipa.
— Clara… iubita mea… cine ți-a făcut asta?
Fetița a ridicat privirea, ezitând. Apoi, cu o voce slabă, abia auzită, a spus:
— Tanti Erika.
Marc înlemni. Erika era bona angajată cât timp el era plecat în delegații. Avea recomandări impecabile. Părea caldă, atentă. Dar Clara… Clara nu mințea.
— Ce ți-a făcut?
Clara și-a mușcat buza și a spus, cu glasul spart:
— M-a închis în debara când plângeam. Zicea că doar fetele proaste plâng. Îmi lua telefonul, îmi spunea că tu nu o să te mai întorci niciodată… că nu mă iubești. Și… și mi-a zis că dacă spun cuiva, tu o să mă dai afară de tot.
Marc simțea cum fiecare cuvânt îl sfâșie. Un amestec de furie, vinovăție și o durere pe care nu o mai simțise de la moartea soției lui, mama Clarei.
A îngenuncheat lângă ea, strângând-o în brațe.
— Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Niciodată, niciodată, nu te-aș da departe. Iar ce-a făcut Erika… nu va rămâne nepedepsit. Te protejez. Îți promit.
În acea seară, Erika a fost concediată și reclamată la poliție.
Clara a dormit lipită de pieptul tatălui ei pentru prima dată după multe luni. Iar Marc, privind-o în timp ce respira liniștită, a înțeles ceva:
Cea mai importantă „afacere” a vieții lui nu era în Berlin, Paris sau Zurich. Era acolo, în acea cameră, în brațele sale.
Și niciun business meeting nu era mai urgent decât a fi tată.
