Noaptea a venit tăcută, iar pereții vechi ai conacului scârțâiau sub greutatea timpului. Sophie nu putea adormi. Cuvintele bătrânului îi tot răsunau în minte:
„Trebuie să facem asta…”
Cu pași ușori, păși pe coridorul slab luminat. Ușa camerei lui Alfred era întredeschisă. A bătut discret.
— Domnule van Dorn…? Sunt eu… Sophie.
— Intră, te rog, — răspunse el calm.
Camera mirosea a lemn lăcuit și ceai de mușețel. Alfred stătea în pat, sprijinit de perne, cu o pătură peste umeri și o cutie de lemn în poală. Lângă el — o fotografie veche, înrămată: o femeie zâmbitoare, frumoasă, cu părul prins în coc.
— Ea e Madeleine, — spuse el, atingând cu degetul sticla ramei. — Soția mea. N-am mai vorbit despre ea de ani… și cred că nimeni nu m-a mai întrebat dacă încă o mai iubesc.
Sophie se așeză pe scaun, emoționată.
— Ce anume doreați să facem?
Alfred ridică încet capacul cutiei. Înăuntru — scrisori, scrise de mână, unele îngălbenite, altele nedeschise.
— Vreau să le citim. Toate. Mi-a scris în fiecare an, deși eu nu i-am mai răspuns niciodată după ce… am pierdut-o. M-am închis în mine și am trăit în cifre, conturi și tăceri.
Sophie deschise prima scrisoare. Litere tremurate, cuvinte calde, povestiri simple despre o zi ploioasă, despre mirosul pâinii calde, despre dor.
Alfred plângea. În liniște. Ca un om care nu-și permisese slăbiciunea de decenii întregi.
Au stat așa până dimineață.
Ultima scrisoare avea o dată recentă — cu doar o lună înainte de moartea ei. Nu fusese trimisă. Era adresată „celui care îmi va sta alături la final”. Sophie citi:
„Spune-i lui Alfred că nu l-am urât niciodată pentru tăcere. Că mi-a fost dor de el chiar și când îl aveam lângă mine. Și că dacă azi, cineva îl va ține de mână, fie și pentru o clipă, înseamnă că sufletul lui a ajuns acolo unde trebuia.”
Sophie i-a luat mâna.
Pentru o clipă.
Apoi pentru tot restul nopții.
Dimineața, în zori, Alfred a adormit cu zâmbetul pe buze. Pentru prima oară, nu singur.
