Lupul rămase nemișcat, privind fix în ochii bărbatului. Respira greu, dar nu părea agresiv. Ochii lui aveau o lumină ciudată — nu cruzime, ci mai degrabă o curiozitate… aproape umană.
Bătrânul închise ochii, așteptând sfârșitul. Își simțea inima obosită, trupul sleit. Poate era mai bine așa. Să se termine. Dar în loc să simtă colții sfâșiindu-i carnea, simți altceva: o respirație caldă pe obraz. Deschise ochii — lupul îl mirosea, dar nu-l atingea.
Apoi se întoarse. Cu pași liniștiți, se îndepărtă câțiva metri și se așeză. Stătea acolo, ca un paznic tăcut. Minutele treceau. Bărbatul tremura, dar nu de frică — de uimire. Lupul nu venise să ucidă. Venise să-l însoțească.
Când luna se ridică sus, lupul se ridică și porni încet în pădure. Se întoarse o clipă, parcă așteptând. Bătrânul simți un impuls necunoscut: cu o forță pe care nu o mai simțise de ani, încercă să se miște. Întâi un deget. Apoi o mână. Apoi, cu mare greutate, se rostogoli din căruță.
Picioarele-i tremurau, dar reuși să se ridice în genunchi. Lupul îl privea în tăcere. Apoi porni din nou — lent, ca și cum îl ghida. Și bătrânul, cu un efort uriaș, îl urma.
Așa trecură ore. Dimineața, doi ciobani găsiră un bărbat slăbit, murdar, cu ochii goi, mergând sprijinit într-un băţ, iar lângă el… un lup, care stătea nemișcat, apoi dispăru printre copaci fără zgomot.
Bărbatul fu dus la spital. Medicii nu înțelegeau cum reușise să meargă, după atâția ani de paralizie. Dar el nu spunea nimic. Doar repeta, cu voce joasă:
— A venit… să mă salveze.
Când fosta lui soție auzi că e în viață, nu spuse nimic. Dar în acea noapte, în vis, i se arătă o umbră cu ochi de foc. Și vocea lupului șopti:
— Nu tot ce e slab trebuie abandonat. Uneori, cei căzuți… se ridică.
Și dimineața, în poarta ei, găsi un băț de lemn ars… și o urmă de labă.
