Parazită. Soacra a dat afară din casă o femeie cu un copil mic. Dar ea nici nu se putea gândi la asta.
Misha a adormit abia la trei. Stăteam pe marginea patului, înghețată într-o poziție incomodă — mâna îmi amorțise, umărul mă durea, dar îmi era frică să mă mișc. Bebelușul făcea dinți — gingiile îi erau roșii, trăgea tot timpul pumnii la gură și plângea atât de tare încât mi se rupea inima.
Părea că nu dormise de o veșnicie. De îndată ce încercam să-l pun în pătuț, se trezea imediat, de parcă simțea că vreau să fug. Avea doar șapte luni, dar în acest timp am apucat să trăiesc o viață întreagă. Iubire, durere, neliniște, fericire – totul s-a împletit într-un nod strâns, care acum nu mai poate fi dezlegat.
Când respirația fiului meu s-a calmat, m-am ridicat încet. În fereastra de vizavi era lumină – cineva din blocul nostru de nouă etaje nu dormea. Mă întrebam adesea cine era acolo – o mamă la fel de epuizată ca mine? Un bătrân insomniac? Un cuplu îndrăgostit? Odată visam că Serghei și cu mine ne vom cumpăra un apartament și că voi privi din fereastra mea spre curtea mea. Dar aceste vise s-au risipit ca fumul.
Trei ani de muncă la casa de marcat în magazinul „Produse” și toate economiile mele s-au dus pe apa sâmbetei. Mai întâi, prima rată la ipoteca pe care nu am reușit să o contractăm. Apoi, pentru reparațiile din apartamentul în care locuiam cu Anna Petrovna, mama lui Seryozha. „Va fi mai confortabil”, spunea el. Dar a devenit mai confortabil doar pentru ei.
De când am pășit pragul acela cu valiza și speranța prostească de o viață fericită, nu m-am simțit niciodată acasă.
„Totul va fi bine”, promitea Seryozha acum un an și jumătate. „Ne vom căsători vara”, spunea el înainte să rămân însărcinată. „Să mai așteptăm puțin”, șoptea când s-a născut Misha. Eu dădeam din cap. Credeam. Așteptam. Dar, din nu știu ce motiv, ștampila din pașaport părea ceva inutil pentru el.
Anna Petrovna zgâlțâia cheile în hol în fiecare dimineață, pregătindu-se să plece la serviciu, la contabilitate. Eu o numeam în sinea mea „spionă” – mică, capricioasă, cu nasul mereu în sus. Cu mine vorbea doar când era necesar, de parcă nu eram mama nepotului ei, ci o menajeră temporară. Când găteam, se strâmba: „Nu știi să te descurci cu alimentele”. Când spălam: „Sunt lucruri scumpe”. Dar întotdeauna cu un zâmbet otrăvitor.
„Svetochka, spală podele”, îmi spunea în singura mea zi liberă. „Svetlana, am cumpărat brânză pentru Misha”, adăuga, deși eu nu luam niciodată produsele ei.
Își încuiase camera. Când eram plecați, ne verifica lucrurile. Odată am surprins-o ascunsă în dulapul meu. „Căutam un prosop”, mi-a spus fără niciun pic de jenă.
În bucătărie era o ordine specială. Farfuriile ei erau separat, ale noastre separat. Tigaia ei, oalele ei, telul ei. Nimic în comun. Când Seryozha întârzia, luam cina în cameră, numai să nu stau la masă cu ea.
Și totuși, cumva ne înțelegeam – zi după zi, lună după lună. Până la nașterea lui Misha, mai puteam să scap – la serviciu, la prietene, pur și simplu să mă plimb. Și acum? Cu un copil în brațe, cu trei sute de ruble în portofel și patru mii de ruble de alocație pe card.
Am închis ușor ușa și am ieșit pe hol. Îmi era sete, capul îmi zumzăia de la lipsa somnului – a doua noapte nedormită la rând. Ieri, Misha s-a trezit la ora două și jumătate și a adormit abia la ora cinci. Iar la ora zece dimineața – era din nou pe picioare. Mă mișcam ca un zombie, cu ochii parcă acoperiți de nisip.
În bucătărie era aprinsă lumina. Anna Petrovna încă nu dormea. Voiam doar să-mi torn un pahar cu apă și să plec, dar nu am apucat să fac niciun pas.
„Încă nu dormi?”, m-a întrebat soacra mea, întorcându-se. „Iar stai pe telefon, am văzut lumina de sub ușă.”
„Misha nu doarme bine”, am răspuns. „Îi ies dinții…”
Ea a râs disprețuitor. În acel sunet se regăseau totul – neîncrederea, aluzia că eu doar chiulesc de la treabă și „la vârsta ta, eu munceam și creșteam copiii”.
„Poți să vorbești mai încet?”, am rugat-o, tresărind la zgomotul farfuriilor. „Misha abia a adormit”.
Ceva a străfulgerat în ochii ei. S-a întors brusc spre chiuvetă, s-a ghemuit, apoi…
Apoi s-a întors spre mine. Fața îi era strâmbă, ochii îi erau mijiți. A pus cu zgomot ceașca pe masă.
— Mai încet? — a întrebat Anna Petrovna. — Trebuie să merg pe vârfuri în propria casă?
M-am sprijinit de tocul ușii. Șapte luni fără somn. Șapte luni de viață în acești zece metri, unde fiecare pas era ca pe un câmp minat.
— Am rugat doar să nu mai faci zgomot cu vasele — am spus încet.
— Poate că nu știi să culci copiii? — a spus soacra mea, încrucișând mâinile. — Eu am crescut doi. Și nu am avut niciodată probleme cu dinții lor. Și dormeau ca îngerașii.
Am strâns din dinți. Fiul meu dormea în cameră, iar aici, în bucătăria asta minusculă, se pregătea o furtună. Orice aș fi spus, nu ar fi fost bine. Dacă tăceam, ar fi însemnat că sunt de acord că sunt o mamă rea. Dacă obiectam, ar fi izbucnit un scandal.
„Voiam doar apă”, am murmurat, făcând un pas spre chiuvetă.
„Sigur”, a spus Anna Petrovna, fără să se miște din loc. „Întotdeauna ai nevoie de ceva «doar». Acum vrei să te întinzi, acum vrei să stai pe telefon. Munca nu e pentru tine?”
Am înghețat. Muncă? Cu un copil de șapte luni care nu doarme noaptea?
„O să mă angajez când Misha va avea un an și jumătate”, am spus cu fermitate. „Așa cum am convenit.”
„Așa cum am convenit”, a repetat soacra mea. „Fiul meu e din fier? El singur întreține familia. Tu doar cheltui bani. Cât au costat perdelele astea? Și căruciorul e importat?”
Mă uitam la ea, nevenindu-mi să cred urechilor. Perdelele au costat opt sute de ruble? Căruciorul second hand a costat cinci mii?
— Apropo de bani — ochii Annei Petrovna s-au aprins. — Ai plătit măcar o dată chiria? Electricitatea? Ești doar o parazită aici. Nimeni nu te-a chemat. Serghei al meu trăia liniștit, iar tu…
Ceva s-a rupt în mine. Stăteam nemișcată, incapabilă să mă mișc. Voiam să strig: „Cine a plătit reparațiile din dormitorul tău? Cine ți-a cumpărat frigiderul? Unde sunt economiile mele?”
Dar am tăcut. M-am obișnuit să îndur, să înghit umilințele. Pentru Misha. Pentru Seryozha. Pentru această „pace și liniște” stupidă.
„Crezi că nu văd cum te uiți la lucrurile mele?”, a spus soacra mea cu voce tremurândă. „Crezi că o să-ți iei fiul și tot ce am?”
Am rămas împietrită. Despre ce lucruri vorbește? Despre serviciul de masă uzat, pe care îl păstrează ca pe o comoară? Despre oalele vechi, pe care nu ne lasă să le folosim? Eu și Seryozha nu avem nimic — doar datorii și pătuțul lui Misha…
Nu m-am mai putut abține.
— Nu le vreau. Nu sunt ale mele. Lucrurile voastre — am spus clar, deși mâinile îmi tremurau. — Nu sunt aici pentru voi. Și nici pentru asta.
— Atunci pentru ce? — Anna Petrovna a făcut un pas înainte, fața ei s-a deformat. — Pentru fiul meu, pe care l-ai încurcat? Pentru apartamentul pe care nu-l vei primi? Pentru bani?
Parcă am fost lovită. Mi s-a tăiat respirația. Am izbucnit, fără să-mi mai controlez cuvintele:
— Pentru o viață normală pentru copilul meu! Pe care, apropo, fiul dumneavoastră nu se grăbește să-l întrețină! Care, după cum ați spus, „stă pe gâtul meu” în camera mea, mănâncă din alimentele cumpărate din alocația pentru copii! Și dacă vă interesează atât de mult să știți, toate economiile mele s-au dus pe renovarea casei voastre și pe ipoteca pe care noi nu am contractat-o!
Propria voce mi se părea străină. Nu-mi aminteam când ridicam vocea ultima oară. Poate niciodată.
— Ce se întâmplă aici?
În spatele meu stătea Serghei, în tricou și chiloți șifonați, cu o urmă de pernă pe obraz. Privea confuz, neînțelegând situația. Iar eu vedeam în el un băiețel de zece ani, care nu crescuse niciodată în corpul lui de treizeci și doi de ani.
Anna Petrovna s-a repezit imediat la el:
— Seryozhenka, Sveta ta este nepoliticoasă cu mine! Strigă! Și eu doar spălam vasele…
Privirea lui se mută de la mama la mine. Cunoșteam acea privire. De câte ori în ultimul an și jumătate am fost vinovată? Indiferent de adevăr. Întotdeauna greșită. Întotdeauna acea pauză înainte să spună…
— Cât mai poate așa? — a spus el printre dinți. — Mama nu poate spăla vasele în propria casă? Eu vin de la serviciu, iar voi vă certați mereu.
Din cameră se auzeau plânsete. Misha. Sigur s-a trezit. De la zgomotul ăsta. Am fugit spre ușă, dar Sergei m-a apucat de cot:
— Stai. Nu pleca când vorbesc cu tine.
Și atunci ceva s-a declanșat în mine. Degetele lui, înfipte în mâna mea. Plânsul copilului meu. Tot restul nu mai conta.
— Dă-mi drumul — am spus calm. — Misha plânge.
— Lasă-l să plângă — a răspuns el sec. — Mai întâi explică-mi cum îndrăznești să vorbești cu mama mea. Cu ce drept?
I-am smuls mâna. El a făcut un pas înainte, împingându-mă împotriva peretelui. Degetul lui s-a înfipt în pieptul meu…
…și în acel moment, totul s-a oprit.
Ca într-un film mut, zgomotul s-a estompat. Misha plângea în fundal, dar vocea lui era deja departe — pentru că în mine nu mai era nimic decât liniște. O liniște grea, apăsătoare, care semăna cu o hotărâre.
L-am privit pe Serghei. Nu mai vedeam pe bărbatul de care mă îndrăgostisem. Doar un copil mare, crescut pe genunchii unei mame care îl învățase că dragostea e control, că tăcerea femeii e o datorie și că palma nevăzută e tot dragoste.
Mi-am șters fața cu dosul palmei. Nu plângeam. Nu mai puteam. Mi-am tras brațul din mâna lui cu un calm care l-a descumpănit.
— Termină cu teatrul, Sveta, vrei să pleci? Pleacă! — a spus el, dar deja cu o undă de teamă în voce.
Și atunci am zâmbit.
— Bine, plec.
M-am întors fără un cuvânt, am intrat în cameră, l-am luat pe Misha în brațe. Am luat doar geanta mea și o pătură. Fără haine. Fără lucruri. Fără ură. Doar copilul meu și decizia mea.
Am ieșit în tăcere. Nu m-au urmat. N-au crezut că o fac cu adevărat.
Dar am plecat.
Am dormit prima noapte pe o saltea într-un azil de urgență pentru mame. A doua noapte — într-un pat curat, într-o cameră cu alte două femei și copii. A treia zi — am primit un apel de la fosta mea colegă de la magazin: „Am auzit. Șeful nostru caută pe cineva, dacă poți…”
Și am putut.
Două luni mai târziu, într-o cameră mică, dar doar a mea, Misha dormea liniștit. Fără plânsete. Fără zgomote. Fără uși trântite.
Și în acea noapte, când m-am uitat pe fereastră — am văzut lumina aprinsă în apartamentul de vizavi.
Poate o altă femeie, ținându-și copilul în brațe, se întreba dacă are puterea să plece.
Și dacă se uita spre mine, poate că lumina din fereastra mea îi spunea, fără cuvinte:
„Ai. Ai tot dreptul.”
