România continuă să se confrunte cu un fenomen care stârnește indignare în rândul contribuabililor: zeci de mii de persoane primesc lunar bani de la stat, fără să ofere nimic în schimb. Datele oficiale furnizate pentru „Adevărul” de Ministerul Muncii arată că, în 2024, nu mai puțin de 259.418 de români au beneficiat de venitul minim de incluziune, noua formă de ajutor social. Dintre aceștia, aproape 15.000 au refuzat să muncească sau să își caute un loc de muncă, deși erau apți de muncă.
Model german pentru România? Asistații social, obligați la muncă în folosul comunității. 15.000 de români au refuzat să muncească în 2024
În timp ce în România discuțiile despre condiționarea ajutoarelor sociale rămân în mare parte teoretice, în Germania apar inițiative concrete care ar putea inspira și autoritățile de la București. Orașul Essen, din landul Renania de Nord-Westfalia, intenționează să impună muncă obligatorie în folosul comunității pentru beneficiarii apți de muncă.
Trei ore de muncă zilnic pentru comunitate
Propunerea vine din partea lui Peter Renzel, șeful departamentului de afaceri sociale din Essen. Oficialul consideră că este firesc ca persoanele care primesc ajutor social să contribuie cu ceva în schimb societății, dacă starea de sănătate le permite.
Concret, asistații social ar urma să presteze minimum trei ore de muncă pe zi, în activități utile comunității: curățenie pe străzi, întreținerea spațiilor verzi sau lucrări de mică reparație în domeniul public.
Pentru a se evita abuzurile, proiectul prevede ca fiecare beneficiar să fie supus anual unui control medical, în urma căruia să se stabilească dacă este sau nu apt de muncă. Măsura s-ar aplica exclusiv persoanelor sub 65 de ani.
De asemenea, autoritățile din Essen propun ca și solicitanții de azil să fie integrați în acest sistem, cu condiția ca, în paralel, să urmeze și cursuri de limbă germană, pentru a facilita procesul de integrare.
Exemple deja aplicate în alte orașe
Essen nu este primul oraș german care explorează astfel de soluții. În Schwerin, încă din decembrie 2024, munca în folosul comunității a devenit obligatorie pentru solicitanții de azil și beneficiarii ajutorului de cetățean.
Sistemul se bazează pe așa-numitele „joburi de 1 euro”. Beneficiarii primesc o sumă simbolică pentru orele lucrate, menită nu să le asigure un venit propriu-zis, ci să stimuleze integrarea, disciplina muncii și participarea activă la viața comunității.
Măsura a generat reacții mixte. Susținătorii consideră că ea descurajează dependența de ajutorul social și încurajează responsabilitatea. Criticii atrag însă atenția că o astfel de obligație poate crea cheltuieli administrative suplimentare pentru stat și că este eficientă doar în cazul celor care refuză cu bună știință munca, nu și pentru cei care se confruntă cu probleme reale de integrare pe piața muncii.
Situația în România: legea există, dar aplicarea șchioapătă
Puțin știut este faptul că și legislația românească prevede obligativitatea muncii în folosul comunității pentru persoanele apte de muncă ce beneficiază de ajutor social. Beneficiarii de venit minim garantat sunt obligați să presteze până la 72 de ore lunar de muncă, la solicitarea primăriei. Refuzul de a participa atrage încetarea ajutorului social.
În plus, familiile în care cel puțin un membru are un contract de muncă primesc o majorare cu 15% a ajutorului, ca stimulent pentru integrarea în piața muncii. Totuși, aceste prevederi nu par să fie suficiente pentru a combate fenomenul. În practică, primăriile reclamă lipsa resurselor pentru a organiza activități concrete, iar controlul asupra beneficiarilor este adesea superficial.
15.000 de români refuză să muncească
Datele Ministerului Muncii arată că aproape 15.000 de români beneficiari de venit minim de incluziune au refuzat în 2024 să muncească ori să își caute un loc de muncă. Aceștia reprezintă segmentul cel mai contestat din sistem, fiind considerați apți de muncă, dar lipsiți de dorința de a contribui.
În același timp, numărul total al beneficiarilor rămâne ridicat, ceea ce generează costuri importante pentru bugetul public și alimentează nemulțumirea contribuabililor. Mulți români se întreabă de ce trebuie să plătească taxe și impozite în timp ce alții trăiesc ani la rând din bani publici, fără să ofere nimic în schimb.
Poate România adopta modelul german?
Experții în politici sociale consideră că România ar putea să se inspire din inițiativele din Germania, dar cu adaptări la realitățile locale. Un sistem care să condiționeze mai strict ajutorul social de participarea la muncă în folosul comunității ar putea descuraja pasivitatea și ar restabili echilibrul între drepturi și obligații.
De asemenea, introducerea unor mecanisme de verificare medicală și stabilirea unor activități clare, utile comunităților, ar putea crește gradul de responsabilitate al beneficiarilor. Totodată, cooperarea între primării și instituțiile de ocupare a forței de muncă ar fi esențială pentru ca măsurile să fie aplicate uniform și eficient.
Concluzie
Fenomenul asistenței sociale nemeritate continuă să fie o problemă sensibilă în România. Cu peste 259.000 de beneficiari ai venitului minim de incluziune și cu aproape 15.000 de refuzuri explicite de a munci, statul se confruntă cu presiuni tot mai mari pentru a regândi sistemul.
Exemplul Germaniei arată că pot exista soluții ferme, dar și controversate, pentru a responsabiliza persoanele apte de muncă. Rămâne de văzut dacă România va avea curajul și capacitatea instituțională să implementeze un model similar, astfel încât ajutorul social să redevină ceea ce ar trebui să fie: un sprijin temporar pentru cei aflați în dificultate, nu un stil de viață permanent pe seama contribuabililor.
