Am rămas în picioare, cu mâna strânsă pe spătarul scaunului. Timpul parcă s-a comprimat într-o secundă sufocantă. Mă uitam la el și nu știam dacă mi-e frică… sau furie.
Poate amândouă.
— Nu știi… ce să spui? — a zâmbit, înclinându-se ușor spre mine. — Sau te gândești dacă să pleci?
Vocea lui era mai joasă decât o știam. Mai calmă. Dar calmul acela era al unui om care știa că are un efect asupra ta și îl folosea. Nu, nu era un simplu fost coleg de liceu. Era băiatul care m-a făcut să mă simt captivă în propria viață ani întregi. Care mi-a scris lucruri de groază, care m-a umilit în public, care m-a bântuit chiar și după ce am plecat din oraș.
— Cum… ai ajuns aici? — am întrebat cu greu. — De ce ai făcut asta?
— Eu? — s-a prefăcut că râde. — Doar mi-am făcut un cont pe aplicație. Și acolo ai fost tu. Isabella. Cu ochii ăia la fel de triști ca în liceu…
M-am așezat, nu din slăbiciune, ci pentru că am simțit că trebuie să-l privesc de la același nivel. Fuga nu mai era o soluție. Nu mai eram fata speriată de 18 ani. Nici el nu mai era adolescentul crud care se hrănea din frică.
— Ce vrei, Andrei? — am întrebat direct.
S-a lăsat pe spate, și-a încrucișat mâinile. Părea că așteaptă întrebarea asta de mult.
— Să-mi cer iertare. Dar nu o să o fac azi. Nu meriți o scuză de complezență. Vreau să-ți povestesc ce s-a întâmplat cu mine după ce ai plecat. Și dacă, după ce mă asculți, vei vrea să te ridici și să pleci, o să accept.
Am încremenit. Partea rațională din mine îmi striga: ridică-te și pleacă. Dar altceva, ceva ce nici măcar nu voiam să recunosc, m-a ținut acolo.
Poate curiozitatea. Poate dorința de închidere. Sau poate faptul că nu mă mai simțeam o victimă.
— Ai 20 de minute. Atât. — i-am spus.
Și a început să vorbească.
Andrei i-a povestit totul, dar ceva în tonul lui era prea… calculat. Prea conștient de cuvintele pe care le alegea. Isabella l-a ascultat până la capăt, dar pe măsură ce tăcea, simțea din nou aceeași tensiune apăsătoare din adolescență.
Nu se schimbase. Era acolo ca să controleze povestea. Să pară că a evoluat. Dar chipul lui, ușor înclinat, și ochii care o urmăreau cu insistență… spuneau altceva.
S-a ridicat fără un cuvânt. Când a ajuns acasă, și-a șters contul de pe aplicație și a sunat-o pe Elena.
— Nu mă mai băga niciodată într-o întâlnire „pe nevăzute”.
A închis. Știa acum că nu toate răspunsurile aduc liniște. Unele doar redeschid răni.
