Kasia s-a întors ușor, surprinsă de vocea aceea blândă, dar bărbată. La poartă, cu o sticlă de lapte în mână, stătea Matei, băiatul cu ochi de pădure din copilăria ei. Acum era bărbat în toată firea, cu palmele crăpate de muncă și umerii largi cât pragul porții.
— Matei?… Tu încă… ești aici?
— Unde să fiu? — a zâmbit el, venind mai aproape. — Cineva trebuie să rămână și să nu uite ulița asta, nucii, bunătatea… Și oamenii care merită mai mult decât ce cred ei despre ei.
Kasia a simțit un nod în gât. Deodată, toate îndoielile aduse de oraș, de relația ei confuză, de viața pe tocuri și în lumini reci… păleau. În ochii lui Matei era un fel de sinceritate pe care nu o mai întâlnise de mult.
— Te-ai schimbat, Kasia. Dar nu zic rău. Numai că… acum te văd din nou — a spus el, privind-o cum își strângea halatul vechi peste șolduri.
— Mă vezi?… Pe mine?
— Pe tine. Nu păpușa cu permanent și rochii scumpe. Pe tine, fata care m-a învățat să fluier în lanul de porumb și care se bătea cu băieții pentru cireșele coapte. Ai fost mereu suficientă.
Liniștea dimineții s-a lăsat între ei. Din grajd, mama Kasiei a strigat că laptele e gata. În grădină, o floare de zinnia se legăna, neatinsă. Era o liniște plină, ca o promisiune.
Kasia și-a dus mâna la gât, unde de obicei purta lanțul dăruit de logodnicul ei. Acum nu-l mai avea. Îl uitase sau… îl lăsase intenționat?
— Ai venit să te odihnești? — a repetat Matei.
Kasia a zâmbit, cu lacrimi în ochi:
— Nu. Am venit să-mi amintesc cine sunt.
