Fotograful, calm dar cu o autoritate care a redus toată petrecerea la tăcere, a spus:
— Doamnă, vă rog să faceți un pas înapoi. Acesta este un cadru doar pentru mire și soția lui. Adică noua doamnă [Numele de familie], nu dumneavoastră.
Toți invitații s-au uitat unii la alții. Unii au înghițit în sec. Alții au zâmbit în colțul gurii, așteptând reacția. Soacra mea a înghețat cu un picior înainte, gata să pășească lângă fiul ei. A clipit de două ori, încercând să-și revină din șoc.
— Eu sunt mama mirelui, a spus ea, fals zâmbitoare, încercând să-și mențină poziția.
Fotograful a zâmbit, dar n-a cedat:
— În regulă. Vom face și o fotografie cu părinții — după ce terminăm cu mirii. Acum, vă rog.
Vocea lui a fost atât de calmă, dar fermă, încât inclusiv muzica s-a oprit pentru o secundă în fundal. Cu mișcări lente, pline de orgoliu rănit, soacra mea a făcut un pas înapoi.
Mireasa, ușor palidă până atunci, a zâmbit larg pentru prima oară în acea zi.
Când a fost momentul pentru pozele cu părinții, fotograful a întrebat fără să clipească:
— Aveți cumva o jachetă sau un șal care nu e alb? Așa, să nu eclipseze mireasa…
Câteva persoane au râs sincer. Inclusiv mirele.
Soacra mea n-a mai spus nimic. A zâmbit strâns și, pentru prima dată, a înțeles că atenția nu îi aparținea.
