Anna s-a ridicat încet în picioare. Până și rochia — aceea despre care râseseră cu câteva minute înainte — părea acum desprinsă dintr-o prezentare de modă. Simplitatea ei tăia aerul mai eficient decât toate paietele de pe Veronica.
— Sigur, — a zis cu o voce calmă. — El e Mark Belier. Soțul meu.
Și a făcut o pauză scurtă, savurând efectul cu aceeași precizie cu care un dirijor așteaptă nota finală.
— CEO al grupului Orion Holdings.
Privirile din jur au căzut ca niște piese de domino. Oamenii se uitau de la Mark la Anna, apoi din nou la Mark. Veronica a rămas nemișcată. Zâmbetul i se stricase, rujul parcă devenise prea roșu. Ochii căutau cu disperare un detaliu de care să se agațe — o minciună, o exagerare, orice.
Dar Mark a zâmbit politicos și a întins mâna:
— Încântat. Am auzit multe… lucruri interesante despre trecutul vostru școlar. Unele glume nu se demodează niciodată, nu?
Tonul era cordial, dar sub el pulsa o ironie subtilă. Cineva a tușit jenat.
Veronica a încercat să revină:
— Desigur… noi… glumeam. Ce surpriză minunată…!
Anna și-a întors privirea spre ea. De data asta, n-a mai fost nevoie să spună nimic. Nu era răzbunare. Era doar echilibru.
O fostă colegă din spate a șoptit:
— Se pare că Annușka nu era așa de… singură, până la urmă.
Alta a adăugat:
— Și nici fără succes.
Veronica și Sylvia au făcut un pas înapoi, ca niște regine detronate în liniște.
Anna s-a întors spre Mark, care îi oferise deja brațul.
— Vrei să plecăm? — a întrebat el.
— Încă un minut. Vreau doar să mă uit o ultimă dată.
Și s-a uitat. La sala plină de chipuri obosite, la zâmbetele forțate, la trecutul care nu o mai definea.
Apoi au plecat împreună. Fără să se mai uite înapoi.
Morala?
Uneori, răzbunarea nu e o replică dură.
E doar apariția ta calmă, sigură.
Într-o rochie făcută pe comandă.
Cu omul potrivit lângă tine.
Și o liniște care face mai mult zgomot decât orice șoaptă.
