Am mers. Nu știu de ce. Poate din vinovăție, poate dintr-un sentiment difuz pe care nu-l puteam numi. Sau poate doar dintr-o curiozitate veche, care nu murise cu totul.
Galeria era mică, dar elegantă, luminată cald. Tablourile atârnau pe pereți albi, iar pe fiecare se putea citi un singur nume: „A. Müller”.
Mi s-a părut cunoscut. Dar am mers mai departe.
La intrare, o tânără m-a întâmpinat:
— Bine ați venit, domnule Kraus. Vă aștepta.
— Cine?
— Urmați-mă.
Am traversat galeria, până ce m-am oprit în fața unui tablou mai mare, pus central. Era un portret. Nu mi-a trebuit mai mult de o clipă ca să-mi dau seama…
Era Klara.
Chipul ei, pictat cu o tandrețe dureroasă. Zâmbea. O lumină caldă îi mângâia părul și ochii. Dar nu asta m-a lovit cel mai tare.
În colțul de jos al pânzei, scris mic, aproape ascuns:
„Mama mea. Singura care m-a iubit cu adevărat.”
— El l-a pictat…? am întrebat, cu vocea uscată.
Tânăra a încuviințat.
— Este expoziția lui. Este acum un artist cunoscut. Dar acesta e primul portret pe care l-a pictat. Avea șaisprezece ani.
— Unde… este el?
— Vă așteaptă în atelierul de sus. Dacă vreți să-l vedeți…
Am urcat. Cu pași grei. Mâinile îmi tremurau.
Ușa era întredeschisă. Am bătut.
— Intră.
Vocea era calmă. Matură. Dar era el.
În mijlocul camerei, lângă un șevalet, stătea un tânăr. Părul castaniu, ochii ei. M-a privit. Nu cu ură. Nu cu furie.
Cu o tristețe apăsătoare.
— Ai venit.
— …Da. Am primit telefonul. Și… portretul… e… incredibil.
— Am pictat-o din amintire. Niciodată n-am uitat-o.
Am simțit un nod în gât.
— Și pe mine? m-am auzit întrebând.
A zâmbit, dar nu cu buzele. Cu durere.
— Pe tine? Nu. Te-am iertat. Dar nu te-am uitat.
Ani întregi am trăit pe străzi. Am fost bătut, flămând, aproape mort. Apoi am descoperit pensula. Și, odată cu ea… vocea mea.
Fiecare tablou e o parte din mine.
Inclusiv rana.
Am simțit cum inima mi se zdrobește, ca o sticlă căzută pe ciment. Zece ani trecuseră. Zece ani în care puteam măcar să întreb: „Unde ești?”
— Nu merit să-ți cer iertare…
— Știu. Și nu ai venit pentru iertare. Ai venit pentru adevăr.
A scos o cutie veche de carton și mi-a întins-o.
— Ea ți-a ascuns asta. Nu pentru că te ura. Ci pentru că te iubea.
Am deschis cutia. Înăuntru, o scrisoare.
Scrisul Klarei.
„Dragul meu, știu că îl privești ca pe fiul altcuiva. Dar te rog, nu-l alunga niciodată. El este fiul tău. Nu ți-am spus, pentru că m-ai fi părăsit. Erai tânăr. Nepregătit. Dar el… este al nostru. Al tău. Are sângele tău.”
Totul s-a oprit.
Aerul. Gândurile. Lumea.
Fiul meu. Îl alungasem pe fiul meu.
M-am prăbușit pe scaun. Mâinile mi s-au lăsat în poală. Lacrimile au început să curgă.
— Nu m-ai întrebat niciodată. Ai presupus. Ai judecat. Și-ai plecat.
— Nu am știut… Nu am știut…
— Știu. Dar acum… e prea târziu.
— Vrei să… să încercăm? Să repar?
S-a uitat din nou la mine. Ochii îi erau senini, dar distanți.
— Eu nu mai sunt copilul pe care l-ai alungat. Și tu nu mai ești tatăl pe care mi l-am dorit. Poți rămâne la expoziție. Dar apoi, să pleci. Fără promisiuni. Fără alte distrugeri.
Am plecat. Cu scrisoarea în buzunar și viața frântă.
Iar în acea noapte, singur în apartamentul meu steril, m-am uitat ore întregi la portretul Klarei, pe care mi l-a dat.
Am știut, în sfârșit, ce înseamnă să pierzi totul.
