Maria, ca un șarpe veninos, i-a șoptit la ureche cuvinte pe care Sorina nu le-a înțeles pe moment:
— „El nu e un cerșetor. El e un moștenitor… iar tu ești doar pedeapsa lui.”
Pământul i s-a clătinat sub picioare. Genunchii i s-au înmuiat și doar coșul cu legume a împiedicat-o să cadă.
— „Ce… ce ai spus?” — a șoptit ea, cu vocea pierdută în vuietul pieței.
Maria a zâmbit batjocoritor.
— „Întreabă-l pe el. Dar ține minte: când va spune adevărul, îl vei pierde pentru totdeauna.”
Și dispăru în mulțime, lăsând-o pe Sorina cu inima strânsă ca într-un clește.
Pe drumul de întoarcere spre colibă, pașii îi erau grei, parcă legați de pământ. „Moștenitor… pedeapsă…” Cuvintele îi bubuiau în minte.
Seara, când Ion intră în colibă cu pâine caldă și lapte, ea nu mai rezistă.
— „Ion… spune-mi adevărul. Cine ești cu adevărat?”
El tăcu mult timp. Apoi se așeză lângă ea, îi cuprinse mâinile și murmură:
— „Nu sunt ceea ce crezi. Sunt fiul unui negustor bogat din Brașov. Familia mea a fost sfâșiată de lăcomie. Frații mei au vrut să mă omoare pentru avere. Am fugit și m-am prefăcut cerșetor. Așa te-am întâlnit pe tine.”
Lacrimile îi șiroiau pe obraji. În sufletul ei se luptau furia pentru minciună și recunoștința pentru încredere.
— „De ce m-ai ales pe mine?” — a întrebat, abia auzit.
— „Pentru că pe tine te-am văzut cu inima, nu cu ochii. Tu ești adevărată, Sorina.”
Dar taina lor nu a rămas mult timp ascunsă. Câteva săptămâni mai târziu, călăreți înarmați au năvălit în sat. Strigătele lor răsunau lângă colibă:
— „Aici e! Trădătorul care s-a ascuns printre săraci!”
Ion îi prinse mâna.
— „Trebuie să fugim.”
Au alergat prin noapte, peste câmpuri și printre sălcii. Sorina abia făcea față, dar mâna lui îi dădea curaj.
La malul râului i-au ajuns din urmă. Săbiile scânteiau, strigătele tăiau aerul. Ion s-a pus în fața ei, scut viu.
— „Nu vă dau soția mea!”
— „Ai pângărit numele nostru!” — strigă unul dintre bărbați. — „Acum plătești!”
Inima Sorinei bătea să-i spargă pieptul. Simțea fiorul oțelului, amenințarea.
Și atunci s-a întâmplat neimaginabilul.
Fata care nu văzuse niciodată lumina, deodată a văzut. Un fulger orbitor i-a străpuns întunericul lăuntric. În fața ochilor i s-au deschis cerul înstelat, apele râului și chipul lui Ion, cu brațele deschise să o apere.
— „Văd!” — a strigat ea.
Călăreții s-au oprit uimiți. Ion s-a întors spre ea și, pentru prima dată, privirile li s-au întâlnit.
— „Te văd…” — a șoptit Sorina printre lacrimi.
Unul dintre oameni a lăsat sabia jos.
— „E un semn” — mormăi. Ceilalți, cuprinși de teamă, au făcut pași înapoi. Și, ca niște umbre, au dispărut în noapte, lăsând doar tropotul cailor în urmă.
Ion a căzut în genunchi înaintea ei.
— „Acum vezi fața mea… și adevărul meu. Poți să mă ierți?”
Sorina i-a mângâiat obrazul, pentru prima dată nu doar cu palmele, ci și cu privirea. În ochii lui ardeau dragoste și teamă deopotrivă.
— „Te-am văzut mereu, Ioane. Cu sufletul. Acum și cu ochii mei.”
Pe malul râului, unde întunericul fusese alungat de lumină, s-au îmbrățișat.
Și din acea zi povestea lor nu a mai fost despre o fată oarbă și un cerșetor. A fost povestea unui miracol — dragostea care a biruit minciuna, blestemul și chiar întunericul însuși.
