Doctorul Ionescu stătea nemișcat, ca și cum timpul s-ar fi oprit. În mintea lui au apărut amintiri din copilărie: o cameră rece, mama care dădea ultimele bănuți pe medicamente, și el, copilul care implora adulții pentru ajutor. În fața lui nu era doar o fetiță. Era propria lui poveste, întoarsă din trecut.
Inspiră adânc, apoi îi acoperi palma tremurândă cu mâna lui și spuse încet, dar ferm:
— Nu este nevoie. Ai plătit deja.
Ana clipi uimită.
— Dar… eu nu am… — începu ea.
— Ai dragoste și curaj, — o întrerupse medicul. — Și asta valorează mai mult decât orice.
Se întoarse brusc spre personal.
— Pregătiți sala de operație. Imediat!
Nimeni nu a îndrăznit să-l contrazică. Aceleași asistente care șușoteau mai devreme acum se mișcau rapid, ștergându-și ochii pe ascuns. Până și administratorul sever a privit în altă parte ca să-și ascundă emoția.
Ana s-a așezat pe un scaun lângă ușa sălii de operații, strângând borcanul cu monede la piept. Timpul curgea dureros de încet. Fiecare zgomot de dincolo de ușă îi făcea inima să tresară. Șoptea rugăciuni și promisiuni, dând tot ce putea pentru ca Mihai, fratele ei, să trăiască.
Orele păreau nesfârșite. Când ușa s-a deschis în sfârșit, doctorul Ionescu a ieșit, obosit, cu masca în mână. Pe chipul său se citea oboseala, dar ochii îi străluceau.
— Va trăi, — spuse el încet.
Ana scoase un strigăt și scăpă borcanul. Monedele s-au rostogolit pe podea, dar nu-i păsa. S-a aruncat în brațele chirurgului și l-a strâns cu toată puterea.
Pe coridor au izbucnit aplauze. Chiar și medicii cei mai severi nu și-au putut opri lacrimile.
A doua zi, ziarele locale scriau:
„O orfană și-a salvat fratele. O lecție de iubire și curaj care a emoționat un întreg oraș.”
Doctorul Ionescu nu a luat niciun ban. Dar a câștigat ceva mai mare — sentimentul că și-a regăsit adevărata menire.
Iar Ana, ținându-și fratele de mână, șoptea printre lacrimi:
— Am știut… am știut că ne vei salva.
