Primele zile după plecarea lui Sorin au fost ca o ceață groasă. Elena mergea la serviciu, răspundea mecanic la întrebările colegilor și se întorcea acasă, unde liniștea devenea asurzitoare. Într-o seară, privind în oglindă, și-a dat seama că ochii ei nu mai aveau lumina de altădată. „A avut dreptate? Sunt chiar atât de lipsită de viață?”, s-a întrebat.
Dar întrebarea a devenit scânteia. A doua zi și-a cumpărat pantofi de dans și s-a înscris la un curs de tango pentru începători. Sala era plină de oameni de toate vârstele, dar ea se simțea stingheră. Totuși, când profesorul a pus mâna pe umărul ei și a ghidat-o pe ritmul muzicii, Elena a simțit un foc care ardea mocnit de ani. Muzica a început să o trezească, pas cu pas, atingere cu atingere.
Trecuseră luni, iar ea nu mai era aceeași femeie. Schimbase coafura, garderoba și mai ales privirea. Într-o sâmbătă, a urcat pe scenă la un concurs de tango din Cluj. Rochia roșie îi cădea fluid pe trup, iar în brațele partenerului său, Andrei, un tânăr de 25 de ani, părea altă persoană: sigură, vie, plină de pasiune. Publicul a aplaudat furtunos.
Și atunci l-a văzut. În sală, pe unul din ultimele rânduri, stătea Sorin. Chipul lui era încremenit între uimire și regret. Într-o clipă, și-a dat seama că nu mai privea la „soția bătrână și plictisitoare”, ci la o femeie pe care nu o mai recunoștea.
Elena a simțit privirea lui, dar nu s-a clătinat. Din contră, a dansat mai aprins, lăsându-și trupul purtat de muzică și de tânărul care o ținea strâns. Fiecare pas spunea: „Nu mai sunt aceeași. Nu mai ai putere asupra mea.”
După final, când publicul s-a ridicat în picioare, Sorin s-a apropiat încet de ea. „Elena… nu știam…”, a început el.
Ea l-a privit direct, cu o liniște care nu mai era rece, ci puternică. „Nu trebuia să știi, Sorin. Asta nu mai are legătură cu tine.”
Apoi și-a întors spatele și a ieșit din sală, braț la braț cu Andrei. Pentru prima dată după douăzeci de ani, se simțea liberă. Și nu era sfârșitul – era abia începutul unei vieți noi.
