Când Mihai m-a văzut, s-a oprit brusc din țipat. S-a îndreptat și a încercat să pară calm.
— Ah, ai ajuns mai devreme… — a zis el cu un zâmbet fals.
Dar nimic nu era calm. Privirea Cătălinei spunea tot: durere, frică, rugăminte mută.
— Ce se întâmplă aici? — vocea îmi tremura, dar cuvintele au ieșit singure.
— Educație, — a răspuns rece Mihai. — Tu singură ai spus că îi lipsește disciplina. Eu doar o învăț.
— Să spele podeaua în genunchi?! — aproape am țipat. — Are doar nouă ani!
El a ridicat din umeri.
— Mai bine să învețe acum. Copiii trebuie să asculte. Așa e în familia mea.
Familia lui. Regulile lui. Dar era fetița mea. Casa mea.
— Ridică-te, Cati, — am spus, alergând la ea, ajutând-o să se ridice și strângând-o la piept. — Gata, iubita mea. Nu vei mai face asta niciodată.
— Te-ai zevzecit?! — Mihai a făcut un pas spre noi, dar am ridicat mâna ca un zid între el și copil.
— Încă un pas și dispari din casa asta, — am spus ferm.
A încremenit. Poate pentru prima dată, m-a auzit hotărâtă.
Cătălina tremura în brațele mele, suspinând. Îi mângâiam părul și simțeam cum tot ce clădisem se prăbușea. Iluzia unei familii se sfârșise în clipa în care el a ridicat vocea la fiica mea.
— Alegi pe ea în locul meu? — a șuierat Mihai.
— Aleg fiica mea, — am răspuns calm.
S-a lăsat o liniște grea. Soarele intra prin ferestrele mari, inundând camera cu lumină crudă, care scotea la iveală fiecare lacrimă, fiecare umbră. Casa, pe care o considerasem simbolul fericirii, devenise scena celei mai dureroase confruntări din viața mea.
Mihai a înjurat și a trântit ușa, făcând geamurile să vibreze.
Am strâns-o mai tare pe Cati și i-am șoptit:
— Nu te va mai răni niciodată. Îți promit.
Atunci am înțeles: soții pot veni și pleca, dar copilul meu e unic. Și nu voi lăsa pe nimeni să-i fure copilăria.
