Am simțit cum mi se taie picioarele și m-am așezat pe scaunul de lângă sobă. Inima îmi bătea nebunește, iar mintea îmi era plină de întrebări. Valeriu s-a așezat în fața mea, cu copilul în brațe, și a oftat adânc.
— Mămico, știu că o să te superi, dar vreau să mă asculți până la capăt.
Am dat din cap, fără putere.
— Cătălina a fost colega mea de la internat. Ne-am îndrăgostit. Nu știu cum s-a întâmplat, dar… a rămas însărcinată. Când părinții ei au aflat, au dat-o afară din casă. A venit la mine plângând, iar eu… n-am știut ce să fac.
Ochii lui erau plini de lacrimi, iar vocea îi tremura. Copilul a început să scâncească, iar Valeriu i-a făcut semn ușor cu palma, legănându-l.
— Ea n-a rezistat mult, mamă. După ce a născut, a plecat. Mi-a lăsat un bilet și fetița. Scria doar că nu poate, că n-are puterea să fie mamă.
Simțeam cum mi se strânge stomacul. Mi se părea nedrept și prea mult pentru un copil de șaisprezece ani. Dar în același timp, nu puteam să nu-l admir. Ținea acel bebeluș cu o grijă și o dragoste care nu se pot învăța din cărți.
— Cum o cheamă pe fetiță? am întrebat eu, abia șoptit.
— Maria, a zis el. După tine, mamă.
Atunci am izbucnit în plâns. Nu mai conta nimic. Nu greșise cu răutate, doar că viața i-a pus în brațe o responsabilitate uriașă prea devreme.
În zilele următoare, am început să ne obișnuim cu noua noastră viață. Diminețile începeau cu plânsul Mariei și cu pașii grăbiți ai lui Valeriu care încă învăța să schimbe scutece. Eu făceam laptele, el încerca să adoarmă copilul. Uneori ne prindea ziuă râzând, alteori plângând amândoi de oboseală.
Vecinii vorbeau. Unii mă priveau cu milă, alții cu dispreț. Dar am învățat să nu mai dau importanță. Am știut că în fața mea am un fiu care a ales să nu fugă, să-și asume totul.
După câteva luni, Valeriu s-a întors la școală, iar eu am rămas cu Maria. Mă trezeam noaptea, o priveam dormind și simțeam cum ceva în mine renaște. Poate viața mi-l luase pe bărbatul meu, dar acum îmi dădea o nouă șansă – o fetiță care mă umplea de lumină.
Într-o zi, când Valeriu a venit în vacanță, mi-a spus:
— Mamă, m-am hotărât. O să muncesc, o să termin școala, dar nu o să-mi las fata niciodată.
Și s-a ținut de cuvânt.
Astăzi, după câțiva ani, Maria aleargă prin curte, cu codițele fluturând și cu zâmbetul până la urechi. Iar eu, privind la ei, știu că viața, oricât de grea ar fi, îți dă uneori daruri neașteptate.
Când îți ții copilul sau nepoata în brațe, nu te mai gândești la ce zice lumea. Te gândești doar că iubirea adevărată nu are vârstă și că uneori, chiar și dintr-o greșeală, se poate naște un miracol.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
