Socrul rămase cu gura întredeschisă, de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar cuvintele refuzau să iasă. Soacra își duse mâna la inimă, șocată, iar Denis, pentru prima dată în acea seară, se ridică brusc de pe scaun.
— Douăzeci și șapte de supermarketuri? — repetă el, aproape șoptind.
— Da — răspunse Katia calm, lăsând geanta pe masă. — Și depozite. Și terenuri. Și un cont bancar destul de mare.
Anjela clipea rapid, ca și cum încerca să proceseze informația.
— Cât… cât înseamnă „destul de mare”?
Katia respiră adânc.
— Optzeci de milioane de ruble.
În acel moment, în bucătărie s-ar fi putut auzi și cum cade un fir de praf. Tăcerea era atât de adâncă, încât părea că toată lumea uitase să respire.
Socrul se ridică brusc, răsturnând scaunul.
— OPTZECI DE MILIOANE?! — urlă el. — Tu? ȚIE ȚI-A LĂSAT BANII?!
Tonul lui nu era de mirare, ci de furie. O furie oarbă, amestecată cu neputință și invidie.
— Așa a vrut unchiul meu — spuse Katia împăcată.
— O să-ți explodeze capul de atâta bogăție! — mârâi soacra. — Poate au greșit. Poate nu ești tu aceea.
— Documentele sunt pe numele meu — replică Katia, cu o fermitate neașteptată.
Denis se apropie de ea.
— Katia… iartă-mă că am spus aseară ce am spus. Nu știam…
Ea ridică privirea spre el. Ochi blânzi, dar obosiți, plini de ani de tăcere înghițită.
— Nu e vorba despre bani, Denis. E vorba despre respect.
Bărbatul se bâlbâi, neștiind ce să răspundă. Socrul însă nu se opri.
— Banii ăștia trebuie gestionați cum trebuie! — zise el, încercând să-și recapete autoritatea. — Nu știi tu cum merge o afacere. Trebuie să ne ocupăm noi de ea. Denis o să fie director! Eu mă voi ocupa de depozite… Avem experiență!
— Ce experiență? — întrebă Katia cu un calm care îl enerva și mai tare. — Tu ai lucrat treizeci de ani la întreținere într-o fabrică. Nu ai condus nimic în afară de tractorul din armată.
Socrul se înroși la față.
— Cum îndrăznești să vorbești așa cu mine?!
— Ușor — spuse Katia. — E pentru prima dată.
Pentru prima dată simțea că nu mai trebuie să se micșoreze ca să încapă în lumea lor.
Denis încercă să se bage între ei:
— Haideți, nu e momentul să ne certăm…
— Nu e momentul? — izbucni soacra. — Noi am ținut-o sub acoperișul nostru atâția ani și acum ne vorbește de parcă ne-ar fi patron!
Katia o privi lung.
— Nu v-am cerut niciodată nimic. Am gătit, am curățat, am avut grijă de gospodărie. M-am străduit să vă câștig respectul… Ați văzut în mine doar pe cineva care „mănâncă și nu aduce bani”. Așa ai spus, nu?
Socrul își mușcă buzele. Știa că a spus-o.
Anjela interveni, mai timidă:
— Katia… nu te supăra. Știi cum sunt părinții. Dar acum, când ai atâția bani… poate… poate ne-ai putea împrumuta puțin? Cât să-mi deschid un salon.
Katia o privi cu un amestec de uimire și tristețe.
— Abia m-am întors acasă și deja vorbiți de bani?
Soacra se îndreptă brusc:
— Dar ce-ai vrut, fată dragă? Să ascundem capul în nisip? Suntem familie! În familie banii se împart!
Katia zâmbi rece.
— Interesant. Ieri eram o parazită. Astăzi suntem familie.
Cu fiecare cuvânt, tensiunea creștea.
Denis o atinse pe umăr:
— Katia, te rog… Nu pleca de la ideea că suntem împotriva ta. Nu suntem. Doar că… vestea asta ne-a luat prin surprindere.
Ea simți acea atingere, căldura lui. Și totuși, în el era nesiguranță, nu protecție.
— Denis… dacă nu câștigam acești bani, ai fi vorbit cu mine altfel?
El tăcu. Asta era deja un răspuns.
Katia inspiră adânc, apoi vorbi apăsat:
— Am decis ceva. Mă voi muta temporar în apartamentul pe care l-am primit cu afacerea. Trebuie să mă ocup de acte, să vorbesc cu contabilii, cu directorii magazinelor. Nu voi locui aici în următoarele săptămâni.
— Cum adică pleci?! — izbucni socrul. — Casa asta e și casa ta!
— Ai spus de sute de ori că nu e — răspunse Katia. — Așa că, în sfârșit, ai dreptate.
Soacra izbucni:
— Și pe Denis îl iei? Sau îl lași aici ca pe un cățel?
Katia îl privi pe soțul ei. Aștepta un cuvânt. O frază. O propoziție. O declarație că îi va fi alături.
Denis își coborî privirea.
— Katia… poate că ar trebui să mai discutăm… să nu ne grăbim…
În acel moment, ceva în interiorul ei se rupse. Un nod vechi, legat de prea mult timp.
— Înțeleg — spuse ea încet.
A mers spre hol, și-a luat geanta și haina. Când trecu pe lângă socru, acesta o privi cu un amestec ciudat de spaimă și furie.
— Să nu uiți cine te-a găzduit aici! — strigă el după ea.
Katia se opri în prag, întorcând capul.
— N-am uitat. Dar nici nu voi uita cum m-ai numit.
Ochii socrului se măriră, ca și cum își amintea brusc scena rușinoasă de acum câteva zile, când o lovise cu tigaia.
Katia văzu acest lucru și zâmbi ușor.
— De acum înainte, nimeni nu mă va mai lovi. Nici cu vorba, nici cu mâna, nici cu tigaia.
Ușa se închise în urma ei cu un sunet scurt, hotărât, ca un verdict definitiv.
Afară, aerul nopții era rece, dar pentru Katia era eliberator. Pentru prima dată după ani, se simțea ușoară. Nu banii îi dădeau această senzație, ci faptul că își redobândise demnitatea.
Își deschise telefonul. Avocatul îi trimisese adresa noului apartament. Un penthouse modern, central, cu ferestre uriașe.
Taxi-ul nu întârzie. Șoferul o privi prin oglindă.
— Aveți o zi grea, doamnă?
Katia zâmbi pentru sine.
— O zi lungă. Dar bună.
Când ajunse la noua locuință, portarul o salută respectuos, iar recepționera îi întinse un set de chei elegante.
Apartamentul era luminos, spațios, cu priveliște asupra orașului. Katia intră, închise încet ușa, lăsă geanta jos și se uită în jur.
— Asta e… începutul meu.
Pentru prima dată de mult timp, lacrimile care i se rostogoliră pe obraji nu erau de durere, ci de ușurare.
Se așeză pe canapea, scoase actele și le așeză pe masă. Mâine avea întâlnire cu directorul rețelei de magazine. Apoi cu contabilul-șef. Urmau decizii importante. Un imperiu de condus.
Dar acum, în liniștea apartamentului, Katia simți că are în sfârșit voie să respire.
Își șterse lacrimile.
— Nu mai sunt o parazită — șopti ea. — Sunt stăpâna propriei mele vieți.
Și pentru prima dată, după ani întregi de umilințe, Katia adormi liniștită, pregătită să-și scrie singură viitorul.
