„Mia voia doar să se simtă din nou copil… dar ceea ce au făcut motocicliștii a lăsat-o fără cuvinte.”
Mia nu voia să se simtă rău în preajma celorlalți — pur și simplu tânjea să simtă din nou cum este să fii copil (suferea de cancer). Într-o sâmbătă dimineață răcoroasă, a aranjat o mică masă cu limonadă la capătul aleii, îmbrăcând puloverul ei roz preferat din perioada „de dinainte de tratamente.”
Standul cu limonadă nu era niciodată despre a câștiga bani. Îi readucea amintiri din verile trecute, când viața părea simplă, iar ea și mama ei făceau limonadă împreună, râzând pe seama cui stoarce lămâile cel mai bine.
Sarah stătea la fereastră, simțind un amestec de durere și mândrie. Mia a reușit să vândă un singur pahar în prima oră, totuși nu voia să intre. „Mă simt ca pe vremuri,” a spus ea încet.
Curând, un zgomot puternic a răsunat pe stradă — nu doar o motocicletă, ci mai multe. Câțiva motocicliști mai în vârstă, duri la înfățișare, dar blânzi în expresii, au tras pe dreapta. Unul s-a apropiat de Mia și a salutat-o cu căldură.
„Ei bine, domnișoară,” a spus el cu bunătate, „cât costă cea mai bună limonadă din oraș?”
„Cincizeci de cenți,” a răspuns ea încet.
Bărbatul a zâmbit, dându-i un plic împăturit. „Luăm câteva pahare. Păstrează restul.”
Au plecat la fel de liniștit cum veniseră.
Când Sarah a ieșit afară, plicul aproape i-a alunecat din mâini. Conținea o grămadă de bancnote — bani adunați de club după ce au auzit despre Mia de la un vecin — și o notă care spunea:
„Pentru o fetiță curajoasă care ne-a amintit de propriii noștri copii, cu ani în urmă. Continuă să strălucești.”
Sarah a îmbrățișat-o pe Mia, plină de amintiri despre veri mai calde, limonadă pe verandă și toată bunătatea pe care o primiseră cândva în vremuri grele.
