Era vineri, 29 august 2003. Cu inima grea, am plecat din Ierusalim spre Tel Aviv, pentru a ne îmbarca pe un vapor spre Atena. Ne-am distrat extraordinar. Cu o zi înainte am sărbătorit Adormirea Maicii Domnului la Mormântul Ei, întrucât la Ierusalim Adormirea se sărbătorește conform calendarului vechi, 13 zile mai târziu, adică pe 28 august. Am trăit o experiență unică, fără precedent. Sărbătoarea a fost grandioasă, bogată și cu daruri pentru toată lumea. Spre sfârșitul după-amiezii ne-am făcut bagajele, seara am participat la priveghiul de la Sfântul Mormânt și, imediat după aceea, ne-am îndreptat spre autobuzul care ne aștepta în fața Orașului Vechi. Vremea era frumoasă. Cerul era înstelat și, învăluiți într-o dulce liniște, ne-am bucurat de frumusețea orașului luminat.
Ne fixasem privirea pe pereții săi, îmbrățișându-i cu mintea și închizându-i ermetic în inimi. Un zâmbet ușor, abia perceptibil, trăda oboseala zilelor petrecute aici, dar și profunda noastră recunoștință față de Dumnezeu pentru cele pe care le trăiserăm. Satisfacția și bucuria noastră erau atât de mari încât nu au fost deloc diminuate de așteptarea prelungită, nici de controlul extenuant efectuat de evrei pe aeroport. Când am urcat în sfârșit în avion – dacă îmi amintesc bine, era un Airbus cu două motoare – am observat că luminile acestuia fluctuau constant și nu aveau o intensitate fixă. M-am gândit că un cablu nu făcea contact bun și m-am afundat în scaun. Când avionul a pornit pe pistă, perturbațiile electrice au devenit mai intense și s-a auzit și zgomotul caracteristic scurtcircuitelor mici și nenumărate. Luminile s-au stins, am decolat, iar când s-au reaprins, încă pâlpâiau, dar într-o măsură mai mică. Mama și cu mine stăteam în partea stângă a avionului, în fața aripii, iar prietenii și cunoștințele noastre stăteau pe scaunele din apropiere. După aproximativ douăzeci de minute, am auzit un zgomot puternic și avionul a început să se cutremure, „ca cernerea făinii” – cum a spus unul dintre prietenii noștri. Pilotul ne-a anunțat mai întâi în ebraică, apoi în engleză, să ne punem centurile de siguranță, lucru pe care însoțitoarele de bord l-au și făcut.
La început nu am fost prea atent, până când m-am uitat la aripă și am văzut cum turbina (motorul) ardea în flăcări și se rupea în bucăți din cauza fierului încins. După o prezentare calmă, le-am arătat mamei mele și celorlalți studenți priveliștea. Călătoriserăm cu toții cu avionul de multe ori, dar pentru prima dată am văzut un motor în flăcări! Eram puțin îngrijorați, dar ne-am ascuns cu grijă anxietatea păstrând tăcerea. Unii dintre noi, după cum am aflat mai târziu, spuneau Rugăciunea lui Iisus. După câteva minute, am fost informați despre pierderea motorului stâng și că vom încerca să ajungem la Aeroportul Eleftherios Venizelos doar cu celălalt motor. Nu au trecut încă douăzeci de minute, când un alt zgomot de intensitate mai mică s-a auzit din partea dreaptă și am simțit cu toții aceleași vibrații intense ale avionului, amestecate cu mișcări bruște. Unii, care stăteau în fața aripii drepte, au strigat: „Turbina arde!”.
Atmosfera calmă și oarecum plăcută din avion a fost rapid înlocuită de panică! Avionul pierdea continuu și brusc altitudine și se auzea un șuierat, pe care mi-l aminteam că-l auzeam în filme, când cădeau bombe din avioane. Însoțitoarele de bord, care tocmai începuseră să împartă gustări, au fixat rapid cărucioarele în locurile potrivite, apoi s-au așezat rapid cu centurile, plecându-și capetele în genunchi. Mulți bolnavi de inimă și vârstnici își luau medicamentele de două ori odată! Între soți se făceau mărturisiri publice, spunându-și unul altuia când și cu cine au înșelat și cerându-și iertare. Bătrânii le dezvăluiau copiilor lor că le-au greșit în testamente și le cereau iertare, iar copiii îi iertau. Dar ei, la rândul lor, își cereau iertare pentru comportamentul lor greșit din trecut. (…) Toate cele de mai sus, împreună cu pierderea continuă de altitudine, mișcările neobișnuite ale avionului și tăcerea pilotului, făceau atmosfera foarte grea. (…) Avionul începuse să se încline într-o parte și din această cauză ne-am dat seama că încerca să se întoarcă.
Mă gândeam că ne vom întoarce la Tel Aviv sau la Cipru. După o vreme, o însoțitoare de bord s-a ridicat și s-a grăbit să asigure niște lucruri care cădeau. Tânăra, care înainte zâmbea și vorbea cu blândețe, devenise palidă și își pierduse vocea. Frica îi cuprinsese expresia, dinții i se încleștaseră și ajunsese la apogeu în ochi. Am întrebat-o dacă pierdusem ambele motoare și mi-a răspuns dând din cap afirmativ. – Și acum ce se va întâmpla? Cum vom face față situației?, am întrebat-o din nou. Nu mă mai privea în ochi, ci privirea îi era pierdută undeva, ca și cum ar fi privit în gol. A început să-și miște capul la dreapta și la stânga, a ridicat din umeri indiferentă, ca și cum totul ar fi fost pierdut, și a început să plece. Deodată i-am strâns mâna strâns și am strigat: – Cădem?, mi-a confirmat dând din cap de mai multe ori, fără să poată articula un cuvânt, după care a alergat și s-a legat înapoi în scaun, ținându-și capul lipit de genunchi. Am tras cu toții aer adânc în piept și am încercat, cât mai calm posibil, să ne dăm seama ce se întâmplă.
Valul de neliniște a fost întrerupt de vocea puternică a unui călugăr: „Nu vă temeți, fraților, ci să ne rugăm! Dumnezeu nu ne va părăsi!” Preoții și-au pus epitrahiliile și au început să citească, unii laici au început să recite Rugăciunea lui Iisus, iar ceilalți s-au împărțit în două grupuri – aripa dreaptă și stângă a avionului – și au început încet să cânte, unii Paraclisul Maicii Domnului, iar alții Acatistul ei. De îndată ce ne-am pus nădejdea în Dumnezeu, ne-am simțit foarte bine, ne-am simțit ușurați. Călătorii de alte credințe, teribil de înspăimântați în comparație cu noi, credeau că fredonăm cântece și se uitau la noi ca la un nebun. Această mângâiere și înălțare spirituală a fost întreruptă puțin mai târziu, când vocea tremurândă a pilotului ne-a informat: – După cum v-ați dat seama, acum puțin timp am pierdut al doilea motor. Am golit combustibilul și vom încerca să ne întoarcem la Ben-Gurion (aeroportul din Tel Aviv), dar… – I s-a format un nod în gât și s-a oprit brusc. Pentru o clipă ne-a înghețat sângele. Pentru că una e să presupui că te îndrepți spre ceva neplăcut și alta e să ai confirmarea oficială a acestuia. După câteva momente de dezorientare, am continuat cu toții să ne rugăm de unde o lăsaserăm, unii cu Rugăciunea lui Iisus, alții cu Paraclistul, iar alții cu Acatistul. Am fost deosebit de impresionat de faptul că și cei care anterior arătaseră că nu cred se rugau cu fervoare…
M-am comportat cu atâta stăpânire de sine încât am fost acuzat de indiferență. Sperând să dau curaj unora care plângeau, le-am spus: – Într-o zi vom muri cu toții. Nu vom scăpa de asta, ce ne va mai rămâne? Câți ani vom trăi și cum îi vom trăi! Toți vrem să trăim mulți ani, dar dacă Dumnezeu a hotărât că vom muri astăzi, nici noi nu vom scăpa de asta. De altfel, nu există nimic ce putem face omenește, pentru a ne mântui, și să nu o facem. Așadar, dacă luăm drept adevărat că astăzi vom fi chemați la socoteală, ce ar trebui să ne intereseze? Care este starea sufletului nostru! Îmi veți spune: „Sunt într-o stare rea acum, dar dacă aș mai avea un an, m-aș fi pocăit”. (…) Deci ce ne mai rămâne de făcut? Să ne rugăm cu sinceritate și să cerem cu mare ardoare iertarea păcatelor noastre. Dar trebuie să avem nădejde în mila lui Dumnezeu, pentru că El, din dragostea Lui nespusă pentru noi, nu va îngădui niciodată să se întâmple nimic sufletelor noastre. Adică, dacă ne ia astăzi, înseamnă că ne va lua în cel mai bun moment al nostru. Cei mai mulți dintre noi ne-am spovedit și ne-am împărtășit chiar ieri, de sărbătoarea Maicii Domnului. Dar suntem oare pregătiți? Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă am fi plecat complet nepregătiți! Toți cei care am venit aici nu am făcut-o pentru turism, ci pentru închinare. Oare Domnul și Maica Lui ne vor lăsa așa, pe cei care am venit pentru sărbătoarea ei?!… Mișcările neregulate ale valului deveneau din ce în ce mai intense. Eram atât de jos încât începeau să se distingă insulele, iar mai departe pe uscat.
Deodată, un călugăr care stătea în față, în partea dreaptă, cel care ne îndemnase să ne rugăm – nu știu dacă era un simplu călugăr sau un ieromonah, dar îmi amintesc doar statura lui înaltă și slabă, fața calmă și barba lungă – s-a ridicat și a spus cu o voce puternică și încrezătoare, și cu ochii plini de lacrimi: „- Fiii mei, vă rog să mă credeți, o văd pe Maica Domnului foarte mare în față, ținând avionul de jos! Vom fi mântuiți! Vom fi mântuiți! Să ne rugăm și să-i mulțumim.” Ne-am îndrăznit cu toții și am început să cântăm la Paraclis, de data aceasta tare și cu bucurie. Chiar și însoțitoarele de bord și-au dat seama că se întâmplă ceva plin de bucurie și au prins viață, privind nedumeriți. După scurt timp, clădirile din Tel Aviv se vedeau clar. Eram deja foarte jos. Mai rămăseseră doar câteva momente….
Gânduri de îndoială au început să-mi năvălească în minte: „Ne vom prăbuși de pământ sau vom cădea în mare?” Dar am încercat să le alung cu rugăciunea: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Facă-se voia Ta! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne!” Deodată, aeroportul a apărut în câmpul vizual. Pista era acoperită cu spumă și existau puncte de prim ajutor de-a lungul ei. Nu se vedea niciun alt avion – se părea că ne acordaseră prioritate. Coboram cu o viteză foarte mare față de alte dăți. Eram la doar câțiva metri deasupra solului. După contactul cu solul, avionul s-a oprit în mod miraculos la 50 de metri, fără ca vreunul dintre pasageri să fie mișcat de pe locuri! Avionul nu avea motoare care să poată fi puse în marșarier pentru a frâna, iar frânarea roților trebuia să fie foarte bruscă – pentru ca avionul să se oprească la 50 de metri. Și chiar dacă ar fi făcut asta, am fi fost cu toții aruncați înainte, din cauza inerției! (Când conduci încet într-o mașină și frânezi puțin, corpul tău tot merge înainte). Nu s-a întâmplat nimic de genul acesta.
Avionul nu s-a oprit conform legilor naturii, ci ca și cum cineva l-ar fi așezat cu blândețe pe pământ. Apoi, ușurați, am început să mulțumim: „Slavă Ție, Doamne! Mulțumesc, Născătoare de Dumnezeu! Binecuvântat fie numele Tău, Doamne!” După scurt timp, am coborât și, împreună cu poliția, medicii și asistentele, am intrat într-o cameră, unde li s-au oferit îngrijiri și fiecăruia i s-a oferit câte o băutură răcoritoare. Din cauza stării tensionate pe care o trăiam, nu ne se uscase gura, dar cui îi mai pasă de asta? Eram în viață, și asta ne era de ajuns! Curând a sosit un alt avion care să ne ducă la Atena, unde am ajuns cu bine. Bineînțeles, reporterii și camerele de filmat ne așteptau aici. Un prieten m-a sunat să vadă dacă sunt bine, pentru că văzuse un scurt reportaj pe un important canal de televiziune despre zborul nostru în serile de azi-dimineață, dar a fost întrerupt brusc și nu s-a mai spus nimic despre el. Din acel moment, cu toții ne-am pierdut interesul pentru lucrurile mărunte. Nimeni, niciun strigăt, niciun protest pentru întârziere, pentru valize, pentru mărturisirile publice ale păcatelor grave, pentru nimic. Am umblat pe pământ, dar mințile și inimile noastre erau pline de recunoștință și atașate de Cel care ne-a dovedit încă o dată, atât de clar, dragostea Lui. Știam că trăiam din grija lui Dumnezeu și simțeam o bucurie de nedescris și o recunoștință neclintită pentru asta. Vedeam totul ca pe o creație a lui Dumnezeu, îl iubeam și ne minunam de el. Încetasem să mă mai supăr și să mă frământ pentru lucruri secundare. Am încercat să răspund dragostei lui Dumnezeu comportându-mă iertător, fără să judec și, când puteam, ajutându-i pe ceilalți.
Din păcate, după aproximativ o săptămână, am reintrat în rutina vieții de zi cu zi. Mi-e rușine să o spun, dar nu am putut păstra în mine acea pace, rugăciune, recunoștință, iubire, pe care nu le mai experimentasem niciodată… Tot ce s-a întâmplat în acel eveniment real m-a făcut să văd lucrurile oarecum diferit, să încerc să ies din carapacea egocentrismului meu și a rațiunii noastre iraționale… Frica de sfârșit provoacă conștientizarea păcatelor, te împinge să simți… Recunoștința pe care o simte cineva pentru iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu îi înmoaie inima, îl topește, îl face să-și iubească frații și toată creația. Dar, în același timp, se teme că vreun act al său L-ar putea întrista pe Dumnezeu și ar putea pierde ceea ce inima sa a început să guste, adică ceea ce sufletul său a fost făcut să caute: darul unirii, prin iubire, cu Dumnezeu.
(Am decis să scriu această experiență unică pentru mine la cererea unui drag frate în Hristos, spre Slava lui Dumnezeu și întărirea spirituală a celorlalți frați. Vă rog să mă iertați pentru tonul personal al poveștii, dar am vrut să expun evenimentele și sentimentele exact așa cum le-a trăit el. Vă mulțumesc pentru înțelegere)” O minune mare și necunoscută (O poveste adevărată relatată de un pasager care se afla în avionul întorcându-se de la Locurile Sfinte pe 29 august 2003).
Vlad Călugărul Piperat
Extras din „Povești spirituale” – Vol. II, Schitul Lacul – Sfântul Munte Athos
