Am plecat din apartament în aceeași seară.
Nu m-a oprit. Nu m-a întrebat nimic. Nici măcar nu s-a uitat după mine când am închis ușa.
Pe casa scării era liniște. Prea liniște.
Am coborât treptele cu un nod în gât, cu două plase de haine și cu senzația că tocmai am pierdut ceva ce nu mai pot recupera niciodată.
La Alina era altfel.
M-a întâmpinat cu nerăbdare, dar în ochii ei nu era bucurie. Era tensiune.
— Ai venit? Ai rezolvat ceva? — m-a întrebat direct.
Am dat din cap că nu.
N-a zis nimic câteva secunde. Apoi s-a întors și a început să umble prin sertare nervoasă.
— Nu putem trăi așa, Andrei. Chirii, facturi, copil pe drum… Tu înțelegi în ce ne-ai băgat?
„Ne-ai băgat.”
Nu „ne-am băgat”.
Am tăcut.
Zilele au început să semene între ele.
Dimineața plecam la muncă, seara veneam într-o garsonieră în care parcă nu aveam loc. Alina era tot mai agitată. Vorbea doar despre bani. Despre analize. Despre cât costă fiecare lucru.
— Ai vorbit la bancă?
— Ai cerut un împrumut?
— Ai întrebat pe cineva de bani?
Întrebări. Doar întrebări.
Într-o seară, am găsit-o plângând.
— Nu mai pot, Andrei… — mi-a spus. — Eu am nevoie de siguranță, nu de promisiuni.
M-am așezat lângă ea, dar nu m-a lăsat să o ating.
Atunci am simțit pentru prima dată că nu sunt iubit.
Sunt doar necesar.
În weekend, fără să-mi dau seama cum, am ajuns înapoi în fața blocului unde locuiam cu Ioana.
Am stat câteva minute în fața scării.
Am urcat.
Ușa era încuiată. Normal.
Am bătut.
După câteva secunde, s-a deschis.
Ioana stătea în prag, în halat, cu părul prins simplu.
— Ai uitat ceva? — m-a întrebat calm.
Nu știam ce să spun.
— Eu… voiam doar să…
Am intrat.
Totul era la fel. Curat. Ordine. Liniște.
— Am venit să-ți dau asta, — a spus ea și mi-a întins un plic.
L-am deschis.
Era un extras de cont.
Pe numele meu.
— Am pus deoparte niște bani în ultimii ani. Pentru situații… neprevăzute, — a spus simplu. — Sunt vreo 30.000 de lei. Îți ajung pentru început.
Am rămas fără cuvinte.
— De ce faci asta? — am întrebat încet.
S-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat.
— Pentru că zece ani nu se șterg complet. Dar nici nu se mai repară.
Am simțit cum ceva se rupe în mine.
— Ioana… eu…
— Nu, Andrei, — m-a oprit. — Nu spune nimic. Ai ales deja.
Am plecat din nou.
Dar de data asta… nu mai eram furios. Nici confuz.
Eram gol.
Am mers direct la Alina.
I-am dat plicul.
L-a deschis și i s-au luminat ochii.
— Vezi? Se poate! — a spus.
Atunci am înțeles tot.
Nu era vorba despre noi.
Nu fusese niciodată.
A doua zi mi-am făcut bagajele.
— Unde pleci? — m-a întrebat ea speriată.
— Să încep de la zero. Singur.
Am lăsat banii pe masă.
Am ieșit.
Afară era frig, dar pentru prima dată după mult timp… am simțit că respir.
Viața nu se terminase.
Abia începea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
