— Madame Cartier, — a început el cu o voce gravă. — În apă s-au găsit urme de sedative puternice. În doze care depășesc limita medicală.
Am simțit cum totul se prăbușește.
— Sunteți sigur? — am întrebat încet.
— Absolut. Este o substanță care provoacă dependență și pierderi de memorie pe termen scurt.
Am ieșit din clinică tremurând.
Pe drum îmi reveneau în minte zile pierdute, momente uitate, oboseala constantă.
Când am ajuns acasă, Étienne m-a întâmpinat cu același zâmbet cald.
— Ma petite fille, ți-am pregătit ceaiul tău.
L-am privit lung.
În seara aceea n-am băut apa lui. Am băut vin.
El nu a observat.
Zilele următoare am jucat rolul perfect: râdeam, găteam, îl sărutam.
Dar, în taină, verificam conturile bancare, documentele și… testamentul.
Acolo am descoperit totul:
cu o lună înainte, semnase o asigurare de viață pe numele meu.
Beneficiar — el.
Suma — două milioane de euro.
În loc să plâng, am zâmbit.
Am mers la avocatul meu, am schimbat testamentul și am desemnat un executor de încredere — fiul unei prietene.
Apoi, l-am invitat pe Étienne la Monaco, „pentru un weekend romantic”.
Am stat într-un hotel cu vedere la mare.
A deschis o sticlă de șampanie, m-a îmbrățișat și a spus:
— Sunt fericit, ma petite fille.
— Și eu, dragul meu, — i-am răspuns.
Câteva minute mai târziu, și-a băut cocktailul preferat — cel pe care eu i l-am preparat.
Cu aceleași trei picături din sticluța lui de chihlimbar.
A adormit repede.
Am chemat ambulanța. Prea târziu.
Poliția a declarat totul „un accident” — o reacție între alcool și medicamente.
Eu am tăcut.
O lună mai târziu, stăteam pe terasa casei mele din Nisa, privind apusul și sorbind ceai cu mușețel.
Fără frică. Fără lanțuri.
Viața mea îmi aparținea din nou.
Și când lumina se reflectă în ceașcă, îmi spun în șoaptă:
— Niciodată din nou. Nimănui.
