A doua zi am simțit o liniște ciudată în mine. Nu mai plângeam, nu mai tremuram, nu mai aveam frică. Parcă inima mea devenise de piatră. Am petrecut toată ziua curățând casa, punând masa frumos, aranjând totul ca pentru o seară perfectă.
Copiii erau la mama, așa că urma să fim doar noi trei. Am pregătit cina preferată a lui Gheorghe: sarmale și prăjitură cu ciocolată. Voiam ca totul să pară normal, ba chiar plăcut.
Pe la șase și jumătate, Gheorghe a venit acasă, obosit, dar bine dispus. „Ce miroase așa de bine?” a întrebat el, dezbrăcându-se.
„Avem musafiri în seara asta”, i-am spus zâmbind. „Cineva care ne poate ajuta cu redecorarea sufrageriei.”
Nici nu a bănuit nimic. A dat din umeri și s-a așezat pe canapea, aprinzând televizorul. La șapte fix s-a auzit soneria.
Am deschis ușa și acolo era Maria, elegantă, cu o mapă sub braț. „Bună seara! Sper că nu deranjez.”
„Deloc, intră, te rog”, i-am spus calm.
Când a intrat în sufragerie și l-a văzut pe Gheorghe, a rămas câteva secunde nemișcată. Fața i s-a albit. Gheorghe, la rândul lui, s-a înroșit și a început să se bâlbâie: „Ce… ce cauți aici?”
M-am așezat între ei, zâmbind. „Am vrut doar să vă cunosc mai bine. Până la urmă, dacă tot petreceți atâta timp împreună, mi s-a părut politicos să vă invit pe amândoi.”
Tăcerea a fost tăioasă. Doar ticăitul ceasului se mai auzea.
Apoi am pus farfuriile pe masă și am spus liniștită: „Poftiți, serviți. E păcat să se răcească.”
Maria nu mai știa cum să stea pe scaun. Gheorghe transpira și evita să mă privească. Eu, în schimb, mâncam calm, ca și cum totul ar fi fost perfect normal.
După câteva minute, am scos un plic de pe raft. „Știți ce e ăsta?” am întrebat, privind direct la Gheorghe.
N-a răspuns.
„Sunt pozele de pe camera de supraveghere din curte. Interesant cum o cameră mică poate arăta lucruri mari.”
Maria s-a ridicat brusc, dar am întins mâna și am spus: „Stai. Nu am făcut asta ca să vă umilesc. Am făcut-o ca să înțelegeți ceva.”
Am inspirat adânc și am continuat: „Eu am dat tot pentru familia asta. Ani întregi am trăit pentru voi, iar voi v-ați jucat cu încrederea mea ca și cum ar fi fost o jucărie. Nu vreau răzbunare. Vreau libertate.”
Am scos o foaie din buzunar și am pus-o pe masă. „Asta e cererea mea de divorț, Gheorghe. O vei găsi semnată de mine. În sfârșit, o să ai tot timpul din lume să fii cu ‘prințesa’ ta.”
Maria a început să plângă. Gheorghe încerca să spună ceva, dar niciun cuvânt nu-i mai ieșea din gură. Eu m-am ridicat și am spus calm: „Acum, dacă nu vă deranjează, aș vrea să-mi petrec seara în liniște.”
Am mers până la ușă și le-am arătat-o, fără furie, fără ură. Doar o liniște pe care n-o mai simțisem de ani întregi.
Când au plecat, am rămas singură în casă, privind în jur. Tăcerea aceea nu mai era dureroasă, ci eliberatoare.
Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit vie. Mi-am turnat un pahar de vin, am aprins o lumânare și mi-am spus: „De azi, nu mai sunt soția nimănui. Sunt doar eu. Și e suficient.”
A doua zi dimineață, am trimis actele la avocat. Pe masă am găsit un bilet de la Gheorghe: „Îmi pare rău.”
L-am rupt în două și am zâmbit. Poate pentru el era sfârșitul unei aventuri, dar pentru mine era începutul unei vieți adevărate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.