…Am rămas nemișcată lângă geam, cu respirația tăiată.
Nu mai era vorba de o presimțire. Era adevăr curat.
Mihai nu plecase la nicio „cursă de noapte”. Stătea la pândă.
Pentru mine.
Am făcut un pas înapoi, încet, să nu scârțâie podeaua. Pentru prima dată în 32 de ani, nu mi-a fost teamă de el. Mi-a fost teamă pentru mine.
Am tras aer în piept și am făcut ceva ce n-aș fi făcut niciodată înainte.
Am încuiat ușa cu cheia. Apoi am tras zăvorul.
Și am sunat la 112.
Vocea mea tremura, dar cuvintele au ieșit clare. Le-am spus că soțul meu mă așteaptă afară. Că mi-a ordonat să ies în viscol. Că fântâna din spate nu fusese astupată cum trebuie niciodată. Că mi-e frică.
Operatorul nu m-a contrazis. Nu m-a făcut paranoică.
Mi-a spus doar atât: „Rămâneți în casă. Un echipaj este pe drum.”
Cele mai lungi douăzeci de minute din viața mea.
Stopurile roșii s-au reaprins de câteva ori. Probabil se întreba ce fac. De ce nu ies.
Apoi, din depărtare, am văzut altă lumină. Albastru și roșu.
Mașina de poliție a intrat pe uliță.
În clipa aceea, motorul Daciei lui Mihai a pornit brusc. A încercat să întoarcă. Prea târziu.
Echipajul l-a blocat chiar la capătul drumului.
Am privit totul de după perdea. Nu tremuram. Nu mai.
Dimineața, polițiștii au venit și în curte.
Au cercetat locul unde trebuia să dau zăpada.
Sub stratul gros, au găsit capacul vechi al fântânii tras într-o parte. Doar sprijinit, nu fixat. Sub el — gol.
Adânc.
Alunecos.
Mortal.
„Dacă pășeați acolo, în viscol, nimeni n-ar fi știut”, mi-a spus unul dintre polițiști. „Ar fi părut că ați căzut accidental.”
Accident.
Un cuvânt atât de simplu.
După-amiază, au venit și cu mandat.
În portbagajul mașinii lui Mihai au găsit frânghie. Și o sticlă de țuică aproape goală. Și telefonul pe care își căuta, în ultimele zile, informații despre cât durează până îngheață un om în zăpadă.
Vecinii au ieșit la porți.
Unii șușoteau.
Alții se uitau la mine cu milă.
Dar eu nu mai eram femeia care pleca privirea.
Când l-au urcat în mașină, Mihai m-a privit pentru prima dată cu adevărat. Nu cu dispreț. Nu cu răceală.
Cu ură că nu i-a ieșit.
Și atunci am înțeles ceva.
Timp de 32 de ani trăisem mică. Supusă. „Să nu superi bărbatul.” „Lasă de la tine.” „Așa sunt toți.”
Nu.
Nu așa sunt toți.
Și chiar dacă ar fi, asta nu înseamnă că trebuie să mori încet lângă ei.
După o săptămână, mi-am strâns hainele într-o valiză. Casa aceea nu mai era a mea. Era o capcană.
Am vândut-o.
Nu pentru mult. Dar suficient cât să închiriez un apartament mic, luminos, în oraș.
În prima dimineață acolo, am deschis geamul larg.
Ningea din nou.
Am privit zăpada așternută pe trotuar.
Albă.
Curată.
Și pentru prima dată în viața mea, nu mi-a fost frică de ea.
Am coborât, am luat o lopată de plastic de la magazinul din colț și am curățat singură aleea din fața blocului.
Nu pentru că mi-a ordonat cineva.
Ci pentru că am vrut eu.
Iar când vecina de la doi mi-a spus: „Să știți că aveți curaj”, am zâmbit.
Nu.
Nu era curaj.
Era, în sfârșit, libertate.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
