Nu mai aveam lacrimi. Eram prea obosită ca să mai plâng. Ani întregi m-am trezit înainte de răsărit, am lucrat ture de noapte, am purtat halatul alb și am stat lângă paturile bolnavilor, în timp ce inima mea era mereu acasă, cu familia mea. Și totuși, în clipa în care am devenit inutilă pentru ei, m-au aruncat afară ca pe un obiect vechi.
În bucătăria prietenei mele, Irina, am băut o cană de ceai fierbinte. Mirosea a tei, ca în verile de demult, când bunica îmi spunea că viața are felul ei de a pune totul la loc. Irina nu era genul de femeie care să stea cu mâinile în sân. „Nu te lăsa, Marioara. Casa aia e a ta. Ai muncit pentru ea, ai crescut copii acolo, ai pus suflet în fiecare colțișor. Nu-i lăsa să-ți ia tot.”
Planul ei era simplu, dar curajos. Știam că fiul meu și nora erau convinși că nu am curajul să mă lupt. Se înșelau.
A doua zi dimineață am mers la notar și am scos toate actele casei. Am adunat facturi, chitanțe, acte vechi, tot ce demonstra că eu eram singura proprietară. Irina m-a dus apoi la un avocat din oraș, un om cu vorbele tăioase și privirea hotărâtă. „Doamnă, ceea ce v-au făcut intră la evacuare abuzivă. Și amenințare. O să acționăm imediat.”
Câteva zile mai târziu, însoțită de un executor judecătoresc și doi polițiști, am mers din nou la poarta casei mele. Fiul meu a ieșit pe prag, palid. Nu mai era biletul cu amenințări, dar tăcerea dintre noi era mai rece decât iarna.
„Mama, nu era așa cum crezi…” a început el, dar executorul l-a întrerupt. „Casa aceasta aparține legal doamnei. Aveți la dispoziție douăzeci și patru de ore să eliberați proprietatea.”
Am intrat în curte și mirosul de iasomie din grădină m-a izbit direct în suflet. M-am așezat pe banca de lemn unde obișnuiam să beau cafeaua dimineața și am simțit cum o parte din mine se întoarce acasă.
Nu i-am mai văzut pe fiul și nora mea în ziua următoare. Au plecat fără să spună nimic. Doar nepoții mi-au trimis mai târziu un bilețel desenat, cu un soare mare și cuvântul „Bunica” scris stângaci.
Astăzi, casa mea e plină de liniște și de pace. Îmi ud florile dimineața, ascult cucul din nucul bătrân și îmi fac colțul meu de lectură în camera unde altădată era jucăria lor preferată.
Am învățat un lucru: în viață, chiar și atunci când cei mai apropiați îți întorc spatele, nu trebuie să uiți cine ești și ce meriți. Iar în România noastră, unde casa e sufletul omului, să o pierzi înseamnă să te pierzi pe tine.
Eu nu m-am pierdut. Am rămas aici, în locul unde fiecare perete poartă amintiri și fiecare miros îmi spune că sunt, în sfârșit, acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
