Sofia nu tresări. Îl privi direct, cu o liniște care părea sculptată în piatră.
— Poți. Dar mai gândește-te o dată la ce se va întâmpla dacă o faci.
Daniel încruntă sprâncenele.
— Ce vrei să spui?
— Vrei un proces public? Cu jurnaliști, cu întrebări despre cum ai încercat să forțezi mama copiilor tăi să renunțe la ei pentru o altă femeie? Vrei ca numele „Voronov” să apară pe prima pagină alături de „abandon”, „amenințare”, „șantaj emoțional”?
Sofia se aplecă puțin înainte, vocea i se făcu mai joasă.
— Vrei ca băieții să citească peste ani despre cum tatăl lor a încercat să-i șteargă din lume înainte să se nască?
Daniel înghiți în sec. Își trecu o mână prin păr, vizibil agitat.
— N-a fost așa simplu. Eram… presat. Erau multe la mijloc. Veronica…
— Veronica a plecat, nu? — l-a întrerupt Sofia. — Ai pierdut-o și pe ea. Și probabil și liniștea. Iar acum, te temi că ai pierdut și dreptul să fii tată. Dar vezi tu… copiii tăi sunt în camera alăturată. Și n-au nevoie de un avocat bun. Au nevoie de un om bun.
Cuvintele ei atârnau în aer, grele ca niște verdicturi.
Daniel tăcu. Fața lui, de obicei sigură și dominatoare, părea acum șovăitoare. Fragilă.
— De ce te-ai întors? — întrebă, în cele din urmă.
— Pentru ei. Nu pentru tine. Vreau ca ei să știe cine le este tatăl. Să aleagă singuri, într-o zi, dacă merită să fii parte din viața lor. Nu le-am spus nimic despre ce s-a întâmplat între noi. Nu încă. Dar vor întreba. Și când o vor face… voi spune doar adevărul.
— Și eu? — întrebă Daniel aproape în șoaptă. — Mai am o șansă?
Sofia își ridică încet privirea spre el.
— Asta nu e o poveste despre a doua șansă pentru tine. E despre prima lor șansă de a avea o copilărie fără minciuni. Dacă vrei să fii tată — începe de la zero. Nu cu mine. Cu ei.
În acel moment, ușa camerei se deschise ușor, iar cei doi băieți se uitară curioși înăuntru. Unul dintre ei, cel cu părul mai închis, își ridică mânuța.
— Mami, el e tati?
Sofia privi spre Daniel. Pentru prima dată, în ochii lui nu mai era aroganță. Doar teamă și un strop de umilință.
— Da, dragul meu, — răspunse ea blând. — El e tatăl vostru. Dar mai are multe de învățat. Așa că vom avea răbdare… sau nu.
Daniel îngenunche în fața lor. Nu mai avea replici. Doar lacrimi tăcute. Pentru că în fața celor doi copii pe care îi renegase înainte să-i cunoască, nu mai era avocat, nici partener, nici cuceritor. Doar un om care spera că nu e prea târziu.
Iar Sofia… îl lăsa să spere. Dar nu să uite. Niciodată.
