Când Elena s-a întors acasă, și-a găsit soțul, Marc, vizibil agitat. Se plimba nervos prin sufragerie, tot formând același număr.
— Salut, dragule, — a spus ea lejer, ca și cum nu ar fi observat tensiunea din aer. — Ce avem la cină?
Marc nu a răspuns. Continua să sune pe cineva, privind fix ecranul telefonului.
Ridicând din umeri, Elena s-a dus în bucătărie. A deschis frigiderul, analizând conținutul fără grabă. Marc a apărut în ușă câteva clipe mai târziu.
— El, nu reușesc să dau de ai mei…
— Puteai măcar să gătești ceva, dacă tot ai stat acasă, — i-a răspuns Elena, ignorând tonul neliniștit al soțului.
— Mă auzi? E mai bine de o oră de când nu mai răspund la telefon! — a ridicat vocea Marc.
— Poate n-au semnal, ce știu eu? — a spus ea, liniștită. — Oricum, erau la apartamentul cel nou, nu? L-am cumpărat recent, nici n-am apucat să-l văd.
În timp ce el se agita prin cameră, Elena scotea ouă, brânză, roșii și lapte din frigider. A pus tigaia pe foc și s-a apucat să facă omletă. A tăiat rapid și o salată, apoi s-a așezat la masă, mâncând cu poftă, de parcă totul era absolut normal.
Marc, în schimb, căuta cu înfrigurare zona pe hartă în telefon.
— Îmi poți spune adresa acelui apartament? — a întrebat brusc.
Fără să-și ridice privirea din farfurie, Elena i-a dictat-o. Marc analiza strada pe Google Maps, încruntat, în timp ce Elena termina cina și pornea un videoclip amuzant pe telefon.
— Nu înțeleg… — murmura Marc. — Arată a cartier decent… Nu e nimic ciudat.
Pentru prima dată în acea seară, și-a îndreptat atenția spre ea.
— Tu ai fost acolo măcar o dată? Cum e zona? Are metrou aproape? Magazine?…
— Interesant că întrebi abia acum, — a zâmbit Elena. — Cred că părinții tăi îți vor povesti tot când vor da de tine.
A terminat de mâncat, s-a ridicat și, înainte de a ieși din bucătărie, a spus pe un ton calm:
— Spală tu vasele, dragule.
Chiar atunci telefonul lui Marc a început să sune.
— Mamă! În sfârșit! Slavă Domnului! Ce s-a întâmplat?
Elena s-a lăsat comod pe canapea, a luat telecomanda și a pornit televizorul. Privirea îi rămăsese însă fixată pe Marc.
Apoi… s-a auzit un strigăt:
— CE?!?
Marc a dat buzna în cameră, fața lui transfigurată.
— Elena, tu…
Dar cuvintele lui au fost înecate de râsul ei zgomotos și neîntrerupt.
„Bărbatul muncește — femeia trebuie să arate bine” — o formulă tradițională a căsniciei. Dar în cazul Elenei și al lui Marc… lucrurile stăteau complet diferit.
Încă din copilărie, Elena fusese învățată că frumusețea ei stârnea mai degrabă curiozitate decât admirație. Mama ei, Sabine, o femeie puternică și simplă, se căsătorise cu un bărbat blând și generos… dar cu trăsături ce aminteau vag de Shrek.
La început, Sabine fusese prea îndrăgostită ca să observe lipsa de atracție fizică. Se simțea protejată. Dar când s-a născut Elena, un singur privire a fost suficient: fetița semăna izbitor cu tatăl ei.
— Liniștește-te, va crește și se va schimba, — încerca să o liniștească asistenta din maternitate.
Dar anii treceau… și nu se schimba nimic.
Elena însă a învățat să își accepte chipul cu umor și filozofie. Era inteligentă, energică și loială — iar băieții o vedeau ca pe „unul de-al lor”. În cercul lor, era mereu prietena de nădejde, nu fata de cucerit.
Dar Sabine avea o grijă care nu-i dădea pace:
— Elenă, dacă ai noroc, măcar fă un copil cu un bărbat frumos, — spunea ea în glumă, dar cu subînțeles.
— Mamă, nu mă mărit! Ce să fac cu un soț?! Am alte planuri! — riposta Elena.
Și așa era: își concentra toată energia pe carieră. Visa să strângă bani și, la bătrânețe, să călătorească în jurul lumii. Dar în adâncul sufletului…
…nu era chiar sinceră.
La 16 ani, s-a îndrăgostit de Luca — un băiat din gașca lor. În prezența lui, îi fugea pământul de sub picioare. Nu putea să mănânce, nu putea să doarmă.
Pentru prima dată, se analiza atent în oglindă, căutând ceva, orice, care să o facă… frumoasă.
Nimic.
Cu inima strânsă, i-a mărturisit lui Luca ce simte.
El a izbucnit în râs:
— Eleno, ai înnebunit? Tu să te îndrăgostești? Ești a noastră, frate! Tu ești… una de-a băieților! — râdea Luca, bătând-o pe umăr, ca pe un camarad.
În clipa aceea, Elena a înțeles tot.
Nu avea să fie niciodată „aleasa” pentru cineva ca el. Nu din cauza caracterului. Ci din cauza feței.
Dar în loc să plângă, a râs și ea.
Pentru că în acel moment s-a născut o idee:
Dacă nu pot fi „muza” cuiva, o să fiu regizoarea vieții mele.
Anii au trecut. Elena a urcat în carieră, a învățat să investească, să negocieze și… să observe. Într-o lume unde mulți judecau după aparențe, ea asculta în tăcere, calcula, analiza.
Pe Marc l-a ales nu pentru că era frumos — ci pentru că era vanitos.
Și ușor de ghidat.
— Ce i-au spus părinții tăi? — a întrebat ea, în timp ce el închidea telefonul, palid.
Marc ezita.
— Au spus… că vecinii i-au avertizat că zona e… „periculoasă”. Că au auzit țipete… Că un vecin a văzut o umbră pe balcon…
— A, asta? — a zâmbit Elena. — Am uitat să le spun că pe balconul apartamentului e instalat un sistem de alarmă cu senzor de mișcare. Și… un manechin. De Halloween. Glumă veche.
Marc a clipit de parcă tocmai fusese lovit în față cu o pernă rece.
— Ai făcut-o intenționat?
— Desigur, dragule. A fost un test. Și l-au picat glorios. Prima și ultima dată când le dau acces la o proprietate de-a mea fără să știu dacă sunt demni de ea.
Marc o privea cu o expresie de neîncredere amestecată cu panică.
— Tu… ai făcut totul cu un scop?
Elena s-a ridicat, și-a șters gura cu un șervețel și a spus calm:
— Marc… eu nu m-am născut frumoasă. Așa că a trebuit să devin inteligentă.
A ieșit din cameră lăsându-l cu gura căscată, în timp ce telefonul vibra din nou. Părinții sunau iar, și, judecând după ton, nu pentru a mulțumi.
Elena s-a uitat în oglindă, și pentru prima dată după mult timp… s-a simțit frumoasă.
? „Frumusețea trece. Inteligența… îți poate cumpăra un apartament.”
