Elena s-a așezat direct pe canapea, fără să fie invitată. A început cu un zâmbet fals, dar vocea i-a devenit repede ascuțită:
— „Nu pot să cred că l-ai dat afară pe Adrian chiar acum, de sărbători. Ce fel de femeie face așa ceva?”
Clara a continuat să taie legumele calmă, de parcă nu ar fi auzit nimic.
— „Să nu-mi spui că e vina lui că n-are serviciu! Știi bine cât e de greu pentru un bărbat în ziua de azi! Trebuie să ai răbdare, să-l susții, nu să-l trimiți în stradă!”
Clara s-a întors, a pus cuțitul pe masă și i-a răspuns fără să ridice tonul:
— „Trei ani de răbdare ți se par puțini, doamnă Elena? Știți ce e și mai greu în ziua de azi? Să lucrezi două slujbe, să plătești ratele, facturile și mâncarea… pentru doi adulți. Iar unul să nu facă nimic. Așa cum n-a făcut fiul dumneavoastră.”
Elena a început să respire greu, dar Clara a continuat:
— „L-ați crescut să creadă că totul i se cuvine. Ei bine, în casa mea, nu. Aici se muncește sau se pleacă. Și da, l-am dat afară înainte de Anul Nou, pentru că nu vreau să încep încă un an cu cineva care trăiește pe spatele meu.”
— „Cum vorbești așa cu mine? Eu sunt mama lui!” – a izbucnit Elena, ridicându-se în picioare.
— „Exact. Mama lui. Mergeți acasă și învățați-l cum să devină un bărbat adevărat. Eu nu mai am timp să fac asta în locul dumneavoastră.”










