România artistică este din nou în doliu. Actorul Viorel Comănici, unul dintre oamenii de scenă care au scris istorie pe platourile Teatrului Nottara și în cinematografia românească, s-a stins din viață la vârsta de 79 de ani, după o lungă și grea suferință. Vestea plecării sale a cutremurat lumea teatrului, colegii și prietenii transmițând mesaje de durere și recunoștință pentru un om care și-a dedicat întreaga viață artei.
Ultimul rămas-bun
Teatrul Nottara, instituția care i-a fost a doua casă, a transmis un mesaj emoționant pe pagina oficială de Facebook:
„Familia Teatrului Nottara a pierdut un coleg mult prețuit. Actorul Viorel Comănici a trecut la cele veșnice pe 5 iunie, după o lungă suferință. Dumnezeu să îl odihnească!”
Pentru colegii de scenă, dar și pentru public, Viorel Comănici nu a fost doar un actor, ci un spirit cald, un profesionist desăvârșit și un om care știa să aducă bucurie și lumină prin fiecare rol interpretat.
O viață dăruită artei
Născut în 1946, Viorel Comănici a ales teatrul ca drum de viață și s-a format sub îndrumarea unor mari maeștri. A absolvit în anul 1965 Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, unde i-a avut ca profesori pe Mony Ghelerter și Zoe Anghel. Încă de la început, talentul său a fost remarcat de colegi și regizori.
Printre colegii de generație se numărau nume importante ale scenei românești: Emil Hossu, Alexandru Repan, Ruxandra Sireteanu, Ștefan Sileanu sau Olga Bucătaru. Toți au împărțit emoția începuturilor, dar și bucuria primelor roluri. La absolvire, Viorel Comănici a interpretat rolul principal din piesa „Mitică Popescu” de Camil Petrescu, în regia lui George Dem Loghin, avându-l ca asistent de regie pe nimeni altul decât Dem Rădulescu.
De pe scena teatrului pe platourile de filmare
Actorul spunea despre sine că este un mare cinefil, iar pasiunea pentru film l-a dus pe platourile unor producții de referință. Una dintre colaborările care i-au rămas adânc în memoria publicului este apariția în seria celebră „Pistruiatul”, regizată de Francisc Munteanu, producție care a marcat copilăria și adolescența multor români din anii ’70.
Dar sufletul lui Viorel Comănici a rămas legat de scenă, acolo unde a dat viață unor personaje memorabile sub îndrumarea celor mai importanți regizori ai vremii.
Roluri și spectacole de referință
Sub viziunea unor regizori străluciți, Comănici a făcut parte din spectacole care au rămas repere culturale:
- „Hamlet” de William Shakespeare, în regia lui Dinu Cernescu (1974);
- „Lady X” de Eugen Mirea, regia: George Rafael (1974);
- „Șoc la mezanin” de I.D. Șerban, regia: Avram Mircea (1974);
- „Întoarcerea la Micene” de Tossizza Averoff, regia: Dan Nasta (1975).
Publicul îl iubea pentru intensitatea cu care trăia fiecare replică, pentru felul în care își construia rolurile și pentru autenticitatea pe care o aducea pe scenă.
Lupta din culise
Din păcate, ultimii ani au fost pentru Viorel Comănici o luptă dură cu boala. Cu discreția și demnitatea care l-au caracterizat mereu, actorul a preferat să își ducă suferința departe de ochii publicului. Cei care l-au cunoscut îndeaproape povestesc însă că, până în ultimele momente, a păstrat speranța și dragostea pentru teatru.
Astăzi, scena a rămas mai goală, iar colegii săi de la Nottara își iau rămas-bun cu lacrimi și cu recunoștință.
Un actor, o generație, o moștenire
Dispariția lui Viorel Comănici marchează nu doar pierderea unui actor, ci și a unei bucăți din istoria teatrului românesc. El a făcut parte dintr-o generație de aur, formată într-o perioadă în care teatrul și filmul erau printre puținele ferestre spre libertate și adevăr.
Pentru public, rămân amintirile – rolurile interpretate cu pasiune, imaginile din spectacole și filme, dar și modelul unui om care și-a trăit viața cu discreție și noblețe.
Liniștea de după aplauze
Acum, când cortina s-a tras pentru ultima oară, rămâne recunoștința. Teatrul Nottara a pierdut un coleg, dar teatrul românesc a pierdut un artist adevărat. Viorel Comănici a lăsat în urmă nu doar roluri și spectacole, ci și lecția unei vieți dedicate publicului.
„Dumnezeu să îl odihnească!”, spun colegii lui. Iar noi, cei care l-am privit pe scenă sau pe ecran, îi spunem: aplauzele noastre nu se vor opri niciodată.
