Zgomotul ușii încă părea să răsune în capul lui când a revenit, doi ani mai târziu, pe drumul prăfuit care ducea spre Valea Mare.
Venise cu o mașină scumpă, cu haine călcate la dungă și un ceas care valora cât jumătate din casele din sat. În București reușise. Avea firmă, avea bani în cont, avea oameni care îi strângeau mâna și îi spuneau „domnule Ionescu”.
Dar n-avea liniște.
La început își spusese că a făcut ce trebuia. Că viața nu e despre emoții, ci despre reușită. Trimitea bani din când în când. Câteva mii de lei, apoi zeci de mii. Fără scrisori. Fără telefoane lungi. Doar transferuri și tăcere.
Lucia nu-i ceruse nimic.
Când a coborât din mașină, aerul de țară i-a lovit pieptul. Miros de pământ reavăn, de fân și de fum subțire ieșind din coșuri. Totul părea mai mic decât își amintea.
A mers direct spre câmp.
Și acolo a văzut-o.
Lucia stătea aplecată, cu basmaua legată strâns sub bărbie. Soarele îi ardea ceafa, dar ea lucra cu aceeași hotărâre. Doar că nu mai era singură.
Trei copii alergau pe lângă ea. Doi băieți și o fetiță. Cel mai mare nu părea să aibă mai mult de cinci ani.
Matei a simțit cum i se taie picioarele.
Nu știa nimic despre copii.
S-a apropiat încet. Inima îi bătea ca în ziua în care semnase primul contract mare.
Lucia s-a întors prima. L-a privit lung. Fără ură. Fără surpriză.
Doar oboseală.
— Ai venit, a spus simplu.
Copiii s-au oprit din joacă și s-au uitat la el. Curioși. Străini.
Matei a înghițit în sec.
— Sunt… ai tăi? a întrebat, cu vocea uscată.
Lucia și-a șters fruntea cu dosul palmei.
— Sunt ai noștri.
Cuvintele au căzut greu, ca niște bolovani.
Primul copil se născuse la câteva luni după plecarea lui. Gemeni veniseră un an mai târziu. Nu-i spusese. Nu voise să-l lege cu mila sau obligația. Crescuse copiii cu banii trimiși, da. Dar mai ales cu muncă. Cu nopți nedormite. Cu ajutor de la vecini.
— N-am vrut să te caut, a continuat ea. Dacă voiai să știi, întrebai.
Matei a simțit cum toată siguranța lui de om „realizat” se prăbușește. Zecile de mii de lei din cont nu știau să-i spună „tata”. Clădirile de sticlă nu-i alergau în brațe.
Fetița s-a apropiat prima. L-a privit atent.
— Tu ești tati?
Întrebarea i-a sfâșiat sufletul.
A îngenuncheat în țărână, fără să-i mai pese de costumul scump.
— Da… dacă mă primiți.
Lucia l-a privit din nou. De data asta, cu o urmă de ceva cald în ochi. Nu iertare. Dar nici ușă închisă.
— Aici nu ne trebuie bani mulți, Matei, a spus ea încet. Ne trebuie om lângă noi.
În clipa aceea a înțeles tot.
Că succesul fără familie e doar zgomot. Că ambiția fără iubire e goală. Că dragostea nu are termen de valabilitate — are doar nevoie să fie îngrijită, ca pământul.
Și-a scos ceasul de la mână și l-a pus pe capota mașinii. A doua zi l-a vândut în oraș. Cu banii a cumpărat un utilaj mic pentru câmp și materiale pentru a repara acoperișul casei.
Nu s-a întors la București.
A rămas.
Diminețile au început să-l prindă cu mâinile în pământ, nu pe volan. Seara, nu mai mânca singur în restaurante scumpe, ci la masă cu copiii, ascultând râsete și povești.
Nu a fost ușor. Satul vorbea. Oamenii judecau.
Dar, încet, Matei a învățat ce înseamnă să fii tată. Să fii soț. Să fii prezent.
Iar într-o seară, când cei trei copii au adormit unul peste altul pe canapea, Lucia s-a așezat lângă el pe prag.
— Ai înțeles până la urmă, a spus ea.
Matei a dat din cap.
De data asta, nu mai voia să fugă după noroc.
Îl găsise deja, desculț prin curte, cu mâinile murdare de pământ și cu inimile deschise către el.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
