Imaginile surprinse de cameră în noaptea următoare au fost suficiente cât să le dea fiori pe șira spinării tuturor celor din echipă. La ora 02:37, într-un colț întunecat al curții interioare — exact acolo unde sistemul anterior nu avea acoperire — o ușă mică, veche, mascată de iederă, s-a deschis fără zgomot.
Din ea a ieșit o figură de bărbat, îmbrăcată în alb, cu o mască chirurgicală pe față. Nu era înregistrat în niciun schimb de noapte. Nu apărea în registre.
Bărbatul a așteptat. Nu a trecut nici un minut și o pacientă — Maria, diagnosticată cu schizofrenie paranoică — a apărut în liniște, ca și cum ar fi fost chemată. Nu a spus nimic. A mers direct către el, ca hipnotizată.
Camerele au continuat să înregistreze întâlniri similare în nopțile ce au urmat. Uneori cu alte paciente. Alteori cu aceeași. Toate în același loc. În același tipar. Cei care au analizat filmările au observat un detaliu tulburător: niciuna dintre femei nu părea surprinsă. Niciuna nu părea forțată. Era ca și cum aceste întâlniri făceau parte dintr-un ritual cunoscut doar de ele și… de acel bărbat.
Dimineața, când personalul a fost convocat de urgență pentru a analiza imaginile, toți au rămas înmărmuriți. Dar groaza reală a început când au decis să verifice ușa respectivă. Acea ușă nu apărea în planurile clădirii. Fundația fusese renovată acum 12 ani, iar acolo ar fi trebuit să fie doar un perete solid.
Au spart zidul. În spatele lui, au găsit un tunel scurt, ce cobora abrupt într-o pivniță. Iar acolo… o cameră cu un pat de campanie, lumânări arse și o pungă medicală de urgență. Pe perete, o fotografie ruptă în colțuri: o femeie tânără, ținând în brațe un copil. Pe spate, un nume scris cu pixul: Elena, 1991.
Unul dintre cei mai vechi infirmieri a recunoscut imediat chipul.
— A fost pacientă aici. A murit în spital. A spus el, cu voce tremurată. A avut un copil cu un alt pacient. Dar copilul… a fost luat de stat.
În acea seară, un anunț a fost trimis către toate secțiile și familiile pacientelor. Investigația oficială a fost demarată de autorități. Dar ceea ce au aflat a depășit orice rațiune.
Bărbatul din imagini fusese pacient în trecut. Fugise cu ani în urmă. Niciodată găsit. Nimeni nu știa că se întorsese.
Se pare că săpa tunelul în fiecare noapte, ani întregi, dintr-o pădure din apropiere. Reușise să se strecoare înăuntru fără ca nimeni să observe. În mintea lui, fosta lui iubită, Elena, încă trăia acolo. Și fiecare femeie cu probleme mintale devenea, în mintea lui, o nouă Elena.
A fost prins la două zile după descoperirea camerei, încercând să pătrundă din nou în instituție.
În cele din urmă, sarcinile au fost investigate individual. Niciuna dintre femei nu a fost considerată aptă să păstreze copilul, dar niciuna nu și-a exprimat dorința de a renunța. Toate își aminteau vag de „o grădină”, de „o atingere blândă” și de „vocea unei iubiri vechi”.
Spitalul a închis definitiv secția respectivă, iar tunelul a fost sigilat cu beton. Dar povestea a rămas.
Și în fiecare an, la miezul nopții din 3 iunie, asistentele care lucrează în tură spun că se aude, vag, din colțul grădinii, o voce de bărbat șoptind un nume: Elena.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
