Coridorul s-a cufundat într-o tăcere apăsătoare.
Bărbatul în costum a pășit înainte, cu o expresie rece, calculată — era directorul spitalului Saint-Lambert din Bruxelles.
— Ce se întâmplă aici? — a întrebat el, cu o voce joasă, dar tăioasă.
Nimeni n-a îndrăznit să răspundă.
Asistenta cu părul roșcat a înghițit în sec, strângând mânerul găleții.
— A fost doar o glumă, domnule… — a șoptit ea tremurând.
— O glumă? — a repetat el. — În instituția mea?
A făcut câțiva pași și s-a oprit în fața bătrânului ud leoarcă.
Privirea lui, de obicei rece, s-a schimbat brusc.
— Domnule Moreau… — a spus el încet, nevenindu-i să creadă.
O undă de uimire a trecut printre asistente.
— Moreau?… E adevăratul proprietar! — a șoptit cineva.
Asistenta cu părul roșcat a făcut un pas înapoi, palidă.
— Eu… nu știam…
Bătrânul — care nu mai părea deloc un simplu îngrijitor — a zâmbit slab.
— Nu trebuia să știi. Am vrut doar să văd cum sunt tratați oamenii simpli.
A scos ecusonul pe care scria „Personal de curățenie”, l-a privit o clipă și l-a așezat în găleata goală.
— Astăzi am învățat tot ce trebuia.
Nimeni n-a scos un sunet.
Câteva dintre asistente aveau lacrimi în ochi, altele priveau în podea.
El și-a netezit uniforma udă, și-a ridicat privirea spre ele și a spus calm:
— Oamenii nu se definesc prin halatele lor, ci prin felul în care îi tratează pe cei care nu pot răspunde înapoi.
A întors spatele și a pornit spre ușă.
Pașii lui răsunau pe gresia udă, iar razele soarelui se reflectau în urmele lăsate de pantofii lui.
Chiar înainte să iasă, s-a oprit și a spus fără să privească înapoi:
— Mâine, spitalul ăsta nu va mai fi la fel.
Când ușa s-a închis, în urma lui a rămas o liniște apăsătoare.
Fără râsete, fără șoapte — doar ecoul rușinii.
Iar o asistentă tânără a murmurat cu glas stins:
— Nu oricine pare simplu… chiar este simplu.
