Tăcerea care s-a așternut după cuvintele Emmei era grea, apăsătoare. Toți o priveau înmărmuriți. Unii se uitau stânjeniți unul la altul, crezând că fetița are o reacție emoțională specifică vârstei. Alții, mai superstițioși, au început să-și facă cruce.
Maria, mama fetei, s-a aplecat instinctiv spre Emma și a încercat s-o îndepărteze ușor de sicriu, dar copila s-a smucit, urlând:
— Nu-l închideți! Tata e acolo! E frică! Mă striga noaptea… l-am auzit!
Preotul s-a oprit din citit, iar sunetul capacului de sicriu care urma să fie închis a fost brusc oprit. Unul dintre groparii pregătiți să intervină a spus, stins:
— Doamnă… dacă vreți… putem verifica. Doar să vă liniștiți fetița.
Maria, albă la față, nu a răspuns. În schimb, a dat din cap încet. Ceva în instinctul de mamă i-a șoptit că nu e o simplă reacție de copil. În timp ce lumea murmura nedumerită, un bărbat din familie — fratele lui Adrian — s-a apropiat de sicriu și a privit atent. A atins pieptul fratelui său… și a tresărit.
— Aici… parcă… e cald? — a spus, uimit. — Sau mi se pare?
Toți au încremenit. Apoi, într-un gest de disperare, fratele a dus mâna la gâtul lui Adrian. Și atunci a izbucnit:
— Pulsează. Are puls! Are puls!
A fost haos. Cineva a sunat imediat la ambulanță, iar în câteva minute, echipajul a apărut. Au intervenit rapid, au verificat semnele vitale și, în mod incredibil, Adrian a fost declarat… în stare de comă profundă, nu decedat!
Se pare că în graba și șocul accidentului, o eroare medicală l-a declarat mort — în realitate, corpul său era în stare cataleptică rară, cu semne vitale greu detectabile.
Emma a fost cea care l-a salvat.
Toată lumea a plâns din nou, dar de data aceasta — de bucurie.
Adrian a fost transportat de urgență la spital. Și câteva săptămâni mai târziu… s-a trezit. Primul cuvânt pe care l-a rostit, privind către fetița lui, a fost:
— Emma.
Nimeni nu va uita vreodată acea zi… și nici vocea inocentă care a strigat adevărul pe care nimeni nu îl voia crezut.
