Andrei a încuviințat din cap și s-a dus spre colțul indicat, cu obrajii arzând. S-a așezat în ultima bancă, lângă caloriferul care nu funcționa niciodată. Râsetele s-au stins încet, dar privirile au rămas.
În primele săptămâni, profesorul nu l-a scos la tablă nici măcar o dată. Lecțiile curgeau peste el ca apa peste piatră, iar Andrei nota tot, ordonat, cu litere mici, ca acasă. Știa răspunsurile. Pe toate. Dar nimeni nu le cerea.
În pauze, ceilalți vorbeau despre meditații de 200 de lei pe ședință, despre vacanțe la mare, despre telefoane noi. Andrei mânca o felie de pâine cu margarină și privea pe geam.
Seara, ajungea acasă rupt de oboseală. Aprindea lumânarea, scotea creionul galben și repeta exercițiile din cap. Fără caiete scumpe. Fără aplicații. Doar el și numerele.
Timpul a trecut. A venit evaluarea națională.
În ziua examenului, Andrei a intrat în sală cu același pulover, dar cu spatele drept. A scris calm. Fără grabă. Ca și cum fiecare problemă ar fi fost o potecă pe care o mai mersese de sute de ori.
Când au apărut rezultatele, școala a amuțit.
Primul punctaj din județ.
Primul din țară.
Numele lui era sus. Clar. Andrei Popa.
Profesorul Mendez a citit de trei ori lista. A simțit cum i se strânge stomacul. În aceeași seară, a scos din sertar o fotografie veche. Un copil desculț, într-o clasă săracă, într-un sat de munte.
Era el.
A doua zi, l-a chemat pe Andrei la catedră. Nu pentru o problemă. Pentru prima dată, l-a privit cu adevărat.
— Știi ce ai făcut, nu?
— Am scris ce știam, a spus Andrei simplu.
Profesorul a zâmbit. Un zâmbet rar.
— Ai dovedit că valoarea nu stă în haine. Nici în pantofi. Ci în cap și în inimă.
La festivitatea de premiere, Andrei a urcat pe scenă cu același pulover. Sala s-a ridicat în picioare. Mama lui plângea în ultimul rând, cu mâinile crăpate de muncă.
Bursa completă a venit câteva luni mai târziu. Apoi alta. Și alta.
Anii au trecut.
Într-o zi, Andrei s-a întors la același colegiu. Nu ca elev. Ca profesor.
În prima oră, a văzut un băiat cu pantofi rupți, stând în ultimul rând.
A zâmbit.
Și l-a chemat la tablă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
