Sofia, ploaia îi uda hainele și părul fin, tremura de frig și teamă, dar nu mai plângea. Inima îi era ceva mai liniștită când a auzit motorul opărit al mașinii de lux. Ușa glisantă s-a deschis și, cu un pas calm și plin de demnitate, a coborât un bărbat. Elegant, dar blând la chip, cu o privire caldă ce i-a oprit spaima, măcar pentru o clipă.
— Sofia… — a spus el, aplecându-se și așezându-și paltonul peste umerii ei mici. — Nu l-ai mai văzut pe bunicul tău, căci el m-a rugat dintotdeauna să te protejez.
Mama vitregă și amantul au paralizat. Cumva, cuvintele acelea simple au blocat baia rece, furia, dar mai ales minciuna pe care o crezuseră realitate.
Tu… cine ești? — a oftat Carmen, dar vocea i s-a pierdut.
— Sunt avocatul și prietenul familiei Popescu. Radu, tatăl Sofiei, mi-a spus despre cutia din birou, cu testamentul — a oftat bărbatul, scoțând documentul din sacou. — Sofia este singura moștenitoare a bunicului său, și există dovezi că are un cont fiduciar pregătit pentru ea.
Amantul s-a uitat confuz. Carmen tot tremura — acum de groază, nu de putere.
— Casa asta… — a vocea Sofiei, mică, dar clară — Era casa tatălui meu. Eu sunt cea care trebuie să stea aici.
În următoarea zi, într-o sală de judecată pătată de lacrimi și adevăr, instanța a numit-o pe fetiță reprezentant legal pe avocatul familiei. Carmen și amantul au fost obligați nu doar să părăsească casa, ci și să plătească despăgubiri pentru tratamentul inuman.
Sofia, cu ursulețul la piept, a răsuflat abia când a pășit din nou în holul casei — acum al ei. O sală impunătoare, dar liniștită, unde teroarea fusese învinsă.
— Am fost mereu aici, chipul tău nu a fost uitat — i-a spus milionarul, devenit tutorele ei. Sofia a zâmbit timid.
Pentru prima oară, nu s-a simțit un „obstacol”.
Ci o copilă iubit — și protejat de legea care spune că nimeni nu poate fi alungat din dreptul lui.
