Vera a rămas nemișcată, cu ochii mari, de parcă o clipă prea bruscă ar fi putut destrăma întreaga tăcere din jurul lor.
Aerul era cald, parfumat cu iasomie, iar de la petrecere se mai auzeau doar râsete îndepărtate.
— De ce ai venit, Luca? — l-a întrebat într-un final, cu o voce care abia se auzea.
El a zâmbit, dar în zâmbetul lui era o oboseală tandră, amestecată cu ceva ce numai timpul poate lăsa în privire.
— Pentru că am promis mie însumi că nu voi pleca din lumea asta fără să te văd măcar o dată. Pe tine, așa cum ești acum.
S-au așezat pe banca din grădină. Luminile calde din jur se jucau pe chipurile lor, iar Vera simțea cum inima i se ridică în gât.
— Am crezut că ai plecat pentru totdeauna, — a spus ea încet. — Tata mi-a spus că e mai bine așa, că „dragostea nu ține de foame”.
— Am plecat, da. Dar nu pentru că am vrut. Tatăl tău a avut grijă să nu mai am nici atelier, nici comenzi. Am început să zugrăvesc pereți, nu pânze.
Vera și-a plecat capul. O lacrimă i-a alunecat pe obraz, dar nu a spus nimic.
Luca i-a luat mâna, tremurând ușor.
— Ți-am scris. Lună de lună. Scrisori care nu au ajuns niciodată la tine.
— Nu am primit nimic, — a șoptit ea. — Credeam că ai uitat. Că ai învățat să trăiești fără mine.
— Nu se uită ce nu se stinge. Am încercat, Vera. Dar am rămas cu tăcerea ta, și tăcerea a fost mai grea decât absența ta.
Pentru câteva clipe nu au spus nimic.
Se auzea doar vântul care mișca ramurile de măslin.
— Ți-aduci aminte de podul de la vie? — a întrebat ea, aproape surâzând.
— Da, — a răspuns el. — Acolo te-am sărutat prima dată. Și ultima.
Ea a râs, dar râsul avea gustul lacrimilor.
— Atunci mi s-a părut că lumea se sfârșește.
— Nu s-a sfârșit, Vera. S-a oprit. Dar poate azi începe din nou.
Dinspre vilă se auzeau glasuri vesele.
Luca s-a ridicat încet. — Am o galerie în Florența. Mică, dar a mea. Pictez din nou.
— Mă bucur pentru tine, — a spus ea cu blândețe. — Ți-ai găsit locul.
— Nu complet. Lipsește un singur portret. Al tău. Așa cum ești acum.
Vera a rămas tăcută o clipă, apoi s-a ridicat.
— Mâine, — a spus ea. — Vin mâine. Dar promite-mi că de data asta nu vei mai pleca fără să spui „adio”.
El a încuviințat, iar tăcerea dintre ei s-a schimbat — nu mai era grea, ci calmă, luminoasă, ca o respirație comună.
