Elena a trimis mesajul cu degetele tremurânde și a rămas cu telefonul în mână, convinsă că nu va primi niciun răspuns. De obicei, astfel de încercări se terminau în tăcere sau, și mai rău, cu glume crude.
Dar după câteva minute, ecranul s-a aprins. „Cine sunteți? Unde vă aflați?” — scria în mesaj. Numărul era necunoscut, dar tonul părea direct, ferm. Elena a clipit de câteva ori, crezând că visează.
— Sunt doar… o mamă, — scrise ea, cu inima bătându-i nebunește. — Locuiesc la marginea orașului Lyon. Am un copil de șase luni. Nu mai am lapte praf.
Răspunsul a venit aproape imediat:
„Mă numesc Adrian Lefèvre. Cred că ați greșit numărul. Dar dacă ceea ce spuneți e adevărat, trimiteți-mi adresa.”
Elena s-a blocat. Adrian Lefèvre? Numele suna cunoscut. Își amintea vag de articolele din ziare despre un tânăr miliardar francez din domeniul tehnologiei. Cu siguranță nu putea fi el. Totuși, disperarea era mai puternică decât îndoiala. I-a scris adresa.
Apoi, noaptea s-a scurs lent. David, înfometat, plângea până adormea sleit de puteri, iar Elena se simțea tot mai vinovată. Pe la patru dimineața, cineva a bătut la ușa apartamentului.
S-a speriat. Cine putea veni la ora aceea? A deschis cu precauție, iar în prag stătea un bărbat înalt, într-un palton scump, cu o sacoșă mare în mână.
— Doamnă Martin? — întrebă el, privind-o direct în ochi. — Sunt Adrian Lefèvre.
Elena rămase fără grai. În mâna lui era o pungă plină cu cutii de lapte praf, borcane de piure pentru copii și chiar scutece.
— N-am știut cui altcuiva să las mesaj, — șopti ea, simțind lacrimile cum îi urcă în ochi. — Îmi pare rău că v-am deranjat…
— Nu mă deranjați, — răspunse el scurt, dar vocea îi era caldă. — Dar de ce sunteți singură în situația asta? Unde e familia dumneavoastră?
Elena a povestit pe scurt despre lipsuri, despre părinții săraci dintr-un sat mic și despre cum soțul ei o părăsise când a aflat că e însărcinată. Adrian asculta atent, iar chipul lui, obișnuit probabil cu cifre și afaceri, căpăta o expresie umană, aproape tandră.
— Ascultați-mă, — zise el în cele din urmă. — Vreau să vă ajut, nu doar cu laptele. Am o fundație care sprijină mamele singure. Dar promiteți-mi ceva: să nu mai renunțați niciodată la speranță.
Elena clătină din cap, cu ochii înlăcrimați. Pentru prima dată după multe luni, simțea că nu e complet singură.
Dimineața răsărea peste Lyon, iar în bucătăria mică mirosea a lapte cald. David dormea liniștit, iar Elena privea punga plină de provizii ca pe un miracol. Într-un fel ciudat, o greșeală de număr îi schimbase viața.
Iar în mintea ei încolțea pentru prima dată gândul: poate destinul știe exact unde să trimită mesajele noastre, chiar și atunci când noi credem că am greșit destinatarul.
