— De ce toate formalitățile astea? Ne iubim, — oftă Anton, dând ochii peste cap.
Lena își retrase mâna.
— Iubirea nu înlocuiește actele, nici respectul. Dacă mă iubeai, ai fi fost de partea mea… nu a mamei tale.
Anton tăcu. Cum făcea de fiecare dată când ceva nu-l avantaja.
Trei zile mai târziu, părinții Lenei au venit în vizită. Cu plăcinte de casă și un borcan cu compot. Nu veneau des, pentru că știau că prezența lor o deranjează pe Valentina Petrovna. Dar acum, veniseră special — să o vadă pe nepoțica lor și să aducă o veste importantă: tatăl Lenei se pensionase și plănuiau să se mute în oraș.
În acea zi, Lena era la muncă. Când s-a întors… a găsit liniște.
— Unde sunt părinții mei? — l-a întrebat pe Anton, care stătea pe canapea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Mama i-a rugat frumos să plece. I-a zis că n-au ce căuta aici fără tine acasă.
— I-a rugat frumos?
— A spus că e apartamentul familiei noastre, și…
— Și tu ai fost de acord?
Anton nu a răspuns. Doar s-a întors spre televizor.
Lena s-a dus direct la părinți. I-a găsit pe o bancă, în fața blocului. Mama ei plângea în tăcere, iar tata strângea în brațe o sacoșă.
— Nu voiam să-ți stricăm ziua… — a spus mama, șoptind. — Nu te certa cu ea. E bătrână.
Dar Lena nu a mai spus nimic. Doar și-a cuprins părinții și a rostit, pe ton liniștit, dar ferm:
— Asta nu va rămâne așa.
Două săptămâni mai târziu…
Valentina Petrovna a intrat în apartament, ca de obicei, fără să bată la ușă. Dar de data asta… cheia nu mai mergea. A încercat de două ori, de trei ori. A bătut. A sunat. A strigat.
Ușa i-a deschis-o Lena. În spatele ei se vedea Maxim, care colora liniștit la masă.
— Ce se întâmplă? Mi-ați schimbat yala?! — izbucni Valentina.
— Da, — a răspuns calm Lena. — Ai dat afară părinții mei din casa mea. Acum tu ești cea care bate la ușă.
— Casa ta?! Asta e casa fiului meu! A familiei noastre!
— Nu mai e doar a lui, — zâmbi Lena. — Notarul tocmai a terminat actele. Anton a fost de acord să trecem jumătate pe numele meu.
Valentina înmărmuri.
— Cum… de ce…?
— Pentru că dacă nu o făcea, îi ceream divorțul. Și îi luam și copilul. Și, probabil, mai mult de jumătate din apartament.
Valentina s-a prins de tocul ușii, amețită.
— Nu poți face asta. Eu… sunt mama lui! Sunt bunica!
— Ești binevenită să-l vezi pe Maxim. Dar doar când ești invitată. Iar dacă mai ridici vocea la mine sau la părinții mei… nu vei mai intra deloc.
Apoi Lena a închis ușa. Fără să trântească. Fără țipete. Doar… cu demnitate.
În lunile următoare, Valentina Petrovna a înțeles că ceva s-a schimbat. Lena nu mai era „oaspetele temporar”. Era femeia care a pus temelie, a crescut un copil, a ținut familia întreagă — și care, în cele din urmă, și-a recâștigat locul.
Când a venit următoarea vizită, Valentina a sunat la interfon.
Și a spus, pentru prima oară în șapte ani:
— Bună ziua, Lena. Pot să intru?
Lena s-a uitat la Maxim și i-a zâmbit:
— Spune-i bunicii că mama e acasă. Și că n-o mai uită nimeni pe ușă.
