Marius o privi pe Ana, apoi pe băiețelul al cărui trup ardea de febră. În mintea lui se luptau două forțe: dorința disperată de a-și salva propria piele și povara bruscă a responsabilității pentru acești doi străini. Era sigur de un lucru — dacă pleca acum, copilul nu avea să supraviețuiască.
— Apă? — întrebă scurt.
Ana arătă spre un ulcior de lut din colț. Marius turnă puțină apă într-un castron, umezind o bucată de pânză, pe care o puse pe fruntea copilului. Micuțul oftă greu, ca și cum o clipă de alinare i-ar fi pătruns în trup.
— Trebuie să-i scădem febra. Aveți medicamente? — întrebă el.
Femeia clătină din cap. — Nimic. Ultima oară am fost în oraș acum un an. Soțul… mi-a interzis… — se opri, întorcând privirea.
Marius simți furia cum îi fierbe în vene. Știa ce înseamnă singurătatea și neputința. Știa ce înseamnă trădarea. Iar femeia din fața lui părea și ea să poarte crucea abandonului.
Se așeză lângă copil și își bandajă rana cum putu. Sângele tot îi curgea, dar acum avea o misiune mai importantă decât propria durere.
— Cum îl cheamă? — întrebă.
— Samuel — răspunse încet Ana.
Marius încuviință. Privea băiatul și își aminti cum, la aceeași vârstă, fusese bolnav, iar mama veghease lângă el toată noaptea. Ea murise câțiva ani mai târziu, iar el nu mai simțise niciodată că are un cămin.
Se ridică brusc. — Nu putem aștepta. Are nevoie de doctor. Satul cel mai apropiat e departe?
— Două zile pe jos, prin pădure — șopti Ana. — Eu singură n-am avut curaj…
Marius strânse din dinți. Știa că drumul lui ducea acolo, la oraș, la ascunzătoarea cu dovada nevinovăției sale. Dar acum scopul căpăta alt sens: nu doar răzbunare, ci și salvare.
— Adu ce e mai necesar — spuse hotărât. — Pornim la răsărit.
Ana îl privi neîncrezătoare. — De ce vrei să ne ajuți?
Marius nu răspunse imediat. Mai întâi schimbă compresa pe fruntea copilului. Apoi, privind-o în ochi, murmură: — Pentru că știu ce înseamnă să fii singur.
Noaptea trecu zbuciumată. Ploaia bătea în acoperiș, iar Marius, cu durerea în coaste, veghea asupra lui Samuel. Spre dimineață, respirația băiatului deveni puțin mai ușoară, deși febra încă ardea. Ana împachetase câteva pături, puțină pâine uscată și ierburi.
Porniră la drum. Marius mergea în față, căutând poteca. Fiecare pas era un chin, rana pulsa, dar strângea din dinți. Ana purta copilul învelit într-o pătură.
Pădurea părea nesfârșită. Umbrele jucau printre copaci, umezeala le intra în haine. De câteva ori Marius se opri, ascultând: i se părea că, departe, se aud câini. Urmărire? Poate. Dar acum nu mai conta doar viața lui.
Seara ajunseră într-o poiană, unde departe pâlpâia o lumină. O veche colibă de cioban. Marius îi spuse Anei să rămână ascunsă și intră atent. Înăuntru, un bătrân îi privi cu milă și le dădu apă și o bucată de pâine.
— În oraș veți ajunge mâine, înainte de noapte — zise simplu.
A doua zi porniră din nou. Samuel delira în febră, dar încă respira. Marius simțea cum puterile îl lasă, dar, pas cu pas, îi ducea înainte. În cele din urmă, când soarele cobora, zăriră primele case.
Ana izbucni în lacrimi de ușurare. — Va trăi… chiar va trăi…
Marius o privi și, pentru prima oară după mulți ani, simți ceva ce semăna cu speranța. Știa că drumul lui nu se încheiase. Trebuia să-și dovedească nevinovăția, să-și recupereze viața furată. Dar acum avea și altceva — conștiința că putea salva pe alții.
Ana îi strânse mâna. — Mulțumesc că n-ai plecat.
Marius încuviință. Și în liniștea orașului ce prindea viață, înțelese un adevăr: acolo unde se sfârșește singurătatea, începe o nouă putere. Iar lupta lui abia începea.
