…A zâmbit. Nu ironic, nu amar — ci liniștit.
Pentru prima dată după mult timp.
Marc s-a oprit, confuz.
— Ce-i cu tine? De ce zâmbești așa?
Isabelle și-a dat jos paltonul, l-a agățat încet în cuier, apoi s-a apropiat de el.
— Știi ceva, Marc? Ai dreptate. Poate chiar pierd prea mult timp gândindu-mă la carieră. Poate că ar trebui să mă gândesc mai mult la casă.
— În sfârșit spui ceva inteligent, — a mormăit el, ridicând sprâncenele.
Ea a deschis frigiderul. A luat o sticlă cu apă, a băut o gură lungă, apoi a spus calm:
— Pentru început, o să mă gândesc unde o să dorm diseară. Pentru că sigur nu mai dorm aici.
Marc a încremenit.
— Ce vrei să spui?
— Că mi-e destul, — a zis ea simplu, fără ridicări de ton, fără lacrimi. — Mi-a ajuns.
A mers în dormitor, a deschis valiza gri de pe dulap și a început să arunce în ea hainele de bază: blugi, un pulover, trusa de machiaj, un dosar cu acte. Mâinile îi tremurau puțin, dar nu de frică — de adrenalină.
Marc a intrat după ea, vizibil iritat.
— Ce faci acolo? Iar faci o scenă?
— Nu, — a spus Isabelle. — Scena s-a terminat. Ăsta e finalul.
El s-a apropiat brusc, apucând-o de braț.
— Nu pleci nicăieri. Ai înțeles?
Isabelle l-a privit în ochi. Privirea lui, altădată puternică, i s-a părut deodată mică, golită.
A vorbit rar, clar:
— Ia mâna de pe mine, Marc.
El a râs scurt, neîncrezător, dar a făcut un pas înapoi. În vocea ei era ceva nou — ceva ce nu mai putea controla.
Ea și-a închis valiza, a tras fermoarul și s-a întors spre el:
— Știi, ani de zile am crezut că dacă o să fiu mai blândă, mai tăcută, mai atentă… o să te schimbi. Că o să te doară când ridici vocea, că o să-ți pară rău. Dar nu ți-a părut niciodată.
Marc a ridicat din umeri:
— Iar începi cu dramele astea? Toate femeile sunteți la fel. Un pic de stres și gata, vreți să plecați.
— Nu, — a spus Isabelle, ridicând valiza. — Toate femeile suntem la fel doar până într-o zi. În ziua în care nu ne mai e frică.
A trecut pe lângă el. El a încercat să o oprească din nou, dar ea s-a oprit în ușă și a zis fără să se uite înapoi:
— Nici măcar nu trebuie să strigi. De data asta, chiar te aud.
A trântit ușa în urma ei și a coborât scările blocului, cu valiza zdrăngănind ușor pe trepte. Afară ploua din nou, dar acum ploaia nu mai era grea, ci curată. Parcă o spăla.
A mers până la colțul străzii și s-a oprit. Tramvaiul trecea chiar atunci, același pe care îl pierduse dimineață.
L-a privit cum se îndepărtează și a râs ușor: „De data asta, nu mai fug după nimic.”
A scos telefonul și a sunat-o pe Clara, colega ei de la birou.
— Hei, scuze că te deranjez… Ai zis odată că ai o cameră liberă, nu?
— Da, sigur! E încă liberă. Totul bine la tine?
Isabelle a inspirat adânc.
— Da. Cred că, în sfârșit, da.
Seara a ajuns la apartamentul Clarei. Camera era mică, cu pereți albi și o fereastră spre canal. Pe pervaz ardea o lumânare parfumată, iar pe pat era o pătură moale, albastră.
Clara i-a adus ceai și a zis zâmbind:
— Știi… uneori trebuie să pierdem totul ca să începem să trăim.
Isabelle a zâmbit.
— Da. Doar că uneori „totul” nu merita păstrat.
A băut o gură de ceai, a închis ochii și s-a lăsat pe spate. Nu mai simțea frică, nici gol, nici vinovăție. Doar liniște.
Câteva zile mai târziu, a primit un e-mail de la Marc: „Hai să vorbim. Am greșit. Îmi lipsești.”
L-a citit, a respirat adânc și a apăsat „Șterge”.
Apoi a ieșit afară, în lumina blândă de toamnă, cu o cafea în mână și zâmbetul acela nou — liniștit, sigur.
Amsterdamul mirosea a frunze ude și libertate.
Pentru prima dată după ani, Isabelle nu mai simțea că fuge de ceva.
Mergea spre ea însăși.
