Șase luni mai târziu.
Orașul vuia.
Nu de scandalul divorțului. Nu de galeria închisă. Nu de pictorul pe care „l-au furat”.
Ci de nunta ei.
A Annei.
Cu milionarul acela misterios despre care se tot șoptea prin cercurile de artă, dar pe care nimeni nu-l văzuse niciodată la vreun vernisaj.
El apăruse exact când trebuia. Nu cu flori, nu cu promisiuni goale, ci cu un spațiu imens în centrul orașului și o întrebare simplă:
— Ai curaj să o iei de la capăt? Nu singură.
Și a avut.
A deschis o nouă galerie — AnnaNova — iar în seara inaugurării, lumea bună a orașului stătea la coadă să intre.
Inclusiv pictorul tânăr al cărui tablou fusese „furat” de Markus.
Și da, în mijlocul expoziției, în toată splendoarea lui, trona chiar acel tablou.
Recuperat discret, dar legal. Cu acte, bani, și un zâmbet pe buze.
La nuntă, Anna a purtat roșu.
Nu alb. Nu bej. Roșu.
Ca semn că femeile nu se pierd după o vârstă. Se aprind.
Nu era o rochie cuminte. Era o declarație.
Când și-a făcut apariția pe treptele primăriei, alături de bărbatul care o privea de parcă lumea nu mai avea nimic altceva de oferit, toți au amuțit.
Inclusiv Markus.
Privind de la distanță, cu Sofia agățată de brațul lui, cu o expresie vag jenată și o poșetă prea scumpă pentru vârsta ei, Markus nu spunea nimic.
Dar fața lui… fața lui spunea tot.
Anna nu i-a mai vorbit niciodată. Nu l-a sunat, nu l-a căutat.
Nu a trimis invitație la nuntă.
Doar i-a trimis, printr-un curier, o fotografie mică, simplă:
O femeie în rochie roșie, zâmbind. Liberă.
Pe spate, un singur rând:
„Cine mă mai vrea la 58 de ani? Eu. Și a fost suficient.”
Într-o seară de toamnă târzie, după vernisaj, Anna stătea singură pe terasa galeriei. Paharul cu vin roșu era aproape neatins. Luminile orașului clipureau domol, iar aerul mirosea a frunze arse și începuturi.
— Scaunul ăsta e liber? întrebă o voce calmă, ușor amuzată.
Ea a ridicat privirea.
Un bărbat înalt, cu părul grizonat și ochi calzi, ținea o carte de poezie sub braț.
— Nu prea, zise ea zâmbind. Dar cred că a așteptat pe cineva… exact ca tine.
S-au așezat în liniște. Nu era foc de artificii.
Era liniștea aceea rară, care vine când nu mai cauți pe nimeni… și exact atunci cineva te găsește.
Și pentru prima dată după mult timp, nu s-a mai simțit uitată. Ci văzută. Și aleasă.
