Clara a vrut să se ridice, dar Eduard i-a atins brațul ușor, oprind-o. Nu știa ce să spună, nici cum să repare șase ani de tăcere. O privea pe femeia care îi fusese odată doar o angajată și acum descoperea că îi era mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată.
— Unde mergi? a întrebat el, abia reușind să-și stăpânească vocea.
— Acasă… la mama, în Botoșani. N-am mai găsit de muncă aici, a murmurat ea, ferindu-și privirea.
Copiii se uitau curioși la el, fără să înțeleagă tensiunea dintre cei mari. Eduard și-a trecut mâna prin păr, simțind cum fiecare decizie rece din trecut se prăbușește peste el.
— Și… tatăl lor? a îndrăznit.
Clara a zâmbit trist.
— Nu știu ce să-ți spun, Eduard. Poate ar trebui să te uiți în oglindă.
Cuvintele ei l-au lovit mai tare decât orice insultă. S-a aplecat și a privit iar în ochii copiilor. Erau identici cu ai lui, acea nuanță intensă de albastru pe care o recunoștea din copilărie.
Un nod i s-a pus în gât.
— Clara… dacă aș fi știut…
— Dar n-ai vrut să știi, i-a tăiat ea vorba. Ți-a fost mai ușor să mă alungi decât să vezi că eram o femeie, nu doar o menajeră.
Eduard a făcut un pas înapoi, rușinat. Lumea lui perfectă, cu birouri de sticlă și conturi pline, părea brusc lipsită de sens.
— Lasă-mă măcar să te ajut acum, a spus el. Să vă duc undeva cald, să mâncați ceva. Copiii nu trebuie să stea aici în frig.
Clara a ezitat. Apoi, privind chipurile palide ale gemenilor, a oftat.
— Bine, dar doar până la prânz.
Au mers împreună la un restaurant din aeroport. Copiii au devorat pastele cu brânză și sucul de mere, iar Clara îi privea cu un zâmbet obosit. Eduard nu-și lua ochii de la ei. Îi vedea pe el însuși, mic, plin de vise, înainte ca banii să-l transforme într-un om rece.
— Câți ani au? a întrebat, încet.
— Cinci. Născuți în aprilie, la o lună după ce am plecat.
Eduard a închis ochii pentru o clipă. Nu mai avea nevoie de niciun test, nicio dovadă. Era clar.
S-a ridicat brusc și a scos din buzunar un plic.
— Uite, aici sunt niște bani, să nu vă lipsească nimic.
Clara a împins plicul înapoi.
— Nu am nevoie de mila ta. N-am avut-o nici atunci, nu o vreau nici acum.
— Nu e milă, e dreptul vostru.
— Dreptul tău, poate, de a-ți spăla conștiința.
Tăcerea s-a așternut între ei, grea, aproape insuportabilă. Copiii râdeau, fără să știe că viața lor se schimba în acel moment.
Eduard s-a aplecat spre Clara.
— Lasă-mă măcar să vă conduc acasă. Vreau să-i cunosc, să-i văd crescând. Am greșit, dar nu vreau să pierd tot.
Clara l-a privit lung. În ochii ei se amestecau lacrimile și neîncrederea.
— Poate că pentru tine e începutul, dar pentru mine… e finalul unei bătălii. Am crescut singură doi copii, Eduard. Ce poți oferi acum nu va șterge nopțile în care n-am avut bani de pâine.
— Poate nu le va șterge, dar pot adăuga altele mai bune, a spus el cu o voce sinceră, tremurândă.
Un moment, tăcerea dintre ei s-a transformat în pace. Clara a zâmbit pentru prima dată în ani.
— Bine, dar totul se va face în condițiile mele. Nu vreau promisiuni de lux, doar prezență.
Eduard a încuviințat, simțind că, pentru prima oară în viață, semna cel mai important contract — nu cu un partener de afaceri, ci cu destinul său.
Când avionul spre Londra a decolat fără el, Eduard privea pe geam, ținându-și copiii de mână. Nu mai era omul rece și calculat. Era, în sfârșit, un tată.
Și poate, pentru prima dată, un om fericit.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
