L-a prins pe soțul ei în pat cu cea mai bună prietenă… și l-a iertat. Dar după moartea lui, prietena s-a prezentat cu un copil în brațe.
— Este fiul soțului tău. Pregătește-te să împarți moștenirea!
— Intenționez să contest testamentul, — a spus hotărât Eva, privind-o direct în ochi pe fosta prietenă.
— Fă cum vrei, draga mea. Doar că totul se va decide în instanță, — a răspuns Clara, ridicându-se de la masă, lăsând șervețelul pe farfurie și părăsind cafeneaua. Eva a rămas singură.
„Super, cafea servită în liniște…” gândea ea în drum spre casă. Nu apucase bine să comande, că Eva apăruse din senin și începuse să vorbească despre succesiune. Dar de ce venise?
Ajunsă acasă, Clara s-a prăbușit pe canapea și a închis ochii. Fiica ei era la cursuri, iar liniștea din apartament îi permitea să fie singură cu gândurile. Să fi avut Eva curajul să meargă într-adevăr în instanță? Era genul de femeie care putea face scandal și pentru cele mai mici lucruri, iar acum era vorba de avere…
Un zâmbet ironic i-a apărut pe buze. Odată împărțiseră același bărbat, iar acum urma să împartă bunurile lui. Dar va reuși Eva?
S-a ridicat, a luat o ramă cu o fotografie cu Thomas — încă în viață — și a oftat adânc:
— De ce ai făcut asta, Thomas?.. Cum ai putut să mă trădezi tocmai atunci când aveam cea mai mare nevoie de tine?
Tatăl Clarei fusese grav bolnav. O crescuse singur după moartea mamei. Femei mai avusese, dar niciuna nu rămăsese — domnul Anton nu dorea ca fiica lui să aibă o mamă vitregă.
Când boala s-a agravat, Clara l-a adus să locuiască cu ei într-o vilă spațioasă, unde îi putea oferi îngrijire constantă. Soacra venea ziua, Clara se ocupa seara. Thomas o sprijinea, dar cu timpul petrecea tot mai puțin acasă. Ședințe, deplasări… Clara începea să bănuiască, dar își alunga gândurile. Zece ani împreună, o fiică minunată, o viață construită în doi…
Tatăl a murit într-o seară de sâmbătă. Thomas era la Berlin, iar Clara nu reușea să dea de el. Nici de Clara, prietena care deseori își închidea telefonul în timpul antrenamentelor. A sunat singură la ambulanță și la poliție. Dimineața a dus-o pe fiica lor, Lisa, la soacră, spunând că se va descurca singură cu organizarea înmormântării.
Apoi a mers direct la Clara. Mașina era parcată în față, iar când a deschis ușa, Clara părea pierdută.
— Clara, ce faci? De ce nu ai răspuns?
— Tatăl meu… a murit. Te-am sunat… — a izbucnit în plâns.
Din spatele apartamentului s-a auzit o voce:
— Clara, ai comandat ceva de mâncare?
Clara a pășit rapid în interior și l-a văzut pe Thomas. Într-o clipă a înțeles totul. Nu era nevoie de cuvinte. Ieșind în grabă, s-a urcat tremurând la volan și a condus fără țintă. Ajunsă acasă, s-a prăbușit pe podea și a plâns ca un copil.
Thomas a apărut curând. Nu a negat nimic. A cerut iertare, a spus că a greșit, că o iubește pe Clara și că a fost doar o rătăcire. Clara era devastată. Într-o zi pierduse și tatăl, și încrederea în doi oameni apropiați. Un scenariu de telenovelă, dar ea era personajul principal.
Poate, dacă nu ar fi fost atât de epuizată emoțional, ar fi plecat. Dar avea nevoie de sprijin. Soacra a intervenit și ea, supărată pe fiul ei ca niciodată. Thomas a îndurat totul în tăcere.
Durerea n-a dispărut, dar Thomas s-a străduit să repare ce stricase: cu atenție, cadouri, prezență. Pentru Lisa, păstrau aparența unei familii unite.
Poate timpul ar fi vindecat rănile, dar un accident tragic i-a pus capăt. Într-o seară ploioasă, Thomas a pierdut controlul volanului. Nu au mai putut face nimic…
Zilele următoare au fost un coșmar pentru Clara, Lisa și soacra ei. Plângeau, se țineau una de alta, se străduiau să nu cedeze.
Apoi, în a noua zi, în timpul parastasului, cineva a sunat la ușă.
Era Clara.
— Ce cauți aici? — a întrebat-o Clara pe un ton reținut.
— Am venit să-l pomenesc, — a spus simplu Clara.
— Ieși afară. Nu te vreau aici, — i-a răspuns cu furie.
— Nu am voie să-l pomenesc pe tatăl copilului meu? — răspunsul a fost ca un trăsnet.
— Ce ai spus?
— Sunt însărcinată. Și Thomas știa. Uită-te singură…
Sala de parastas devenise un loc încărcat de durere și emoții tăcute. Lumânările pâlpâiau, iar ecoul rugăciunilor umplea atmosfera. În tot acest moment, apariția Clarei, cu burtica proeminentă și ochii plini de viață, a zdruncinat totul.
— Ce ai spus? — întrebă Clara, vocea tremurândă.
— C-am spus. Sunt însărcinată. Și chiar dacă nu ai vrut să mă lași să-l pomenesc, el are dreptul să fie amintit de fiul lui — copilul meu.
Clara simți cum respirația i se taie. Era o lovitură în plin piept, o umbră neașteptată care se lăsase peste momentul sfânt.
— E al tău? — întrebă, vocea rămasă doar o șoaptă.
— Da. Al lui Thomas. Și al meu. Și, dacă tu nu vrei… mă voi descurca oricum. Dar copilul… el are nevoie de rădăcini, de o poveste. Și de o mamă care știe cine e tatăl lui.
A tăcut. Toată lumea a tăcut. Durerea celor prezenți s-a combinat cu groaza și neliniștea noii realități.
Clara a inspirat adânc, cu ochii în liniște înlăcrimați:
— Dacă e al lui… atunci are și dreptul de a primi moștenire. Dar nu-l voi lăsa prada ambițiilor tale.
Cu o hotărâre neașteptată, Clara s-a ridicat și a spus clar:
— Interesează-mă doar ce va fi în cel mai bun interes al copilului. Nu al răzbunării, nu al resentimentului.
Fosta prietenă dădu din cap, împăcată, dar cu privirea încă ușor crispată de frică:
— Voi accepta condițiile tale. Dar vreau o scrisoare de recunoaștere și un angajament legal că… că voi avea acces la aceste drepturi atunci când se va naște. Și, da — moștenirea se va împărți echitabil, doar cu acordul copilului când va fi mare.
O tăcere grea s-a așternut, încărcată de înțelegerea că totul depindea de un nou suflet care urma să vină.
