Totul părea să se oprească.
Vinul curgea pe podea, iar privirile tuturor se lipiseră de mine.
Înainte, o astfel de scenă m-ar fi distrus.
Dar acum… simțeam doar liniște.
Am ridicat capul.
Am mers până la microfon, în rochia pătată, cu spatele drept.
— Știți, — am spus, — când am început să pictez, toți îmi spuneau că stric tot ce ating.
Câțiva au zâmbit. Katia a înghețat.
— Poate că aveau dreptate. Poate că azi, destinul doar a vrut să-mi termine tabloul.
Lumea a râs.
Apoi au aplaudat.
Sincer. Lung. Cu respect.
M-am simțit liberă.
Pata de vin devenise semnul meu de putere.
Iar Katia… a rămas nemișcată, mică, invizibilă.
După expoziție, s-a apropiat un bărbat în costum.
— Felicitări, doamnă. Ceea ce ați făcut aici este artă pură, nu doar pe pânză.
Era curatorul unei galerii din Paris.
Două săptămâni mai târziu, lucrările mele erau expuse peste hotare.
Articole, interviuri, invitații.
Viața mea se schimba.
Katia nu a mai spus nimic.
Dar, într-o zi, am văzut că mi-a dat like la o fotografie:
eu, din nou în alb, zâmbind.
Sub poză, scrisesem doar atât:
„Niciun vin nu poate păta demnitatea.”
Am închis telefonul și am privit cerul.
Uneori, viața te murdărește doar ca să vadă dacă știi să strălucești mai tare.
