În pragul ușii stătea chiar Andrei. Udat de ploaie, cu hainele jerpelite și ochii obosiți, dar viu. Elena și-a dus mâinile la gură și a izbucnit în plâns.
— Andrei?! Cum… cum e posibil?
Băiatul a tăcut o clipă, apoi a rostit:
— Mamă, am văzut iadul și m-am întors.
Elena l-a tras în casă și l-a strâns la piept, tremurând. După câteva minute, copilul a început să povestească.
În ziua aceea, Ion îl aruncase în mare, convins că valurile îi vor înghiți ultima suflare. Dar Andrei, luptând cu disperare, s-a agățat de o bucată de lemn desprinsă din barcă. Curentul l-a purtat departe, ore întregi, până când a fost găsit de un pescar turc care trecea întâmplător prin zonă.
Pescarii l-au dus într-un mic sat de pe țărmul turcesc, unde a fost îngrijit și hrănit. Neavând acte și neștiind cum să ia legătura cu mama lui, Andrei a rămas acolo aproape un an, muncind pentru a-și câștiga existența. Tot ce-l ținea în viață era dorul de Elena și dorința de a reveni acasă.
— Ion… unde este Ion? — a întrebat băiatul, cu o voce încărcată de ură.
Elena a închis ochii și a răspuns încet:
— A plecat. Nimeni nu l-a mai văzut. Unii spun că a fugit din sat, alții că marea și l-a cerut înapoi.
Andrei a tăcut. În ochii lui se citea un amestec de tristețe și hotărâre. Știa că viața lor nu va mai fi niciodată la fel.
În săptămânile ce au urmat, vestea întoarcerii sale s-a răspândit ca focul. Vecinii veneau să-l vadă, unii șopteau că a fost „ales de Dumnezeu”, alții credeau că Ion a primit pedeapsa meritată.
Pentru Elena, fiecare dimineață în care îl vedea pe fiul ei era un miracol. Pentru Andrei, însă, povara amintirilor era grea. Dar într-un fel, supraviețuirea lui fusese o renaștere.
Într-o seară, privind spre mare, băiatul i-a spus mamei:
— Nu vreau să fugim de aici. Această mare mi-a luat tatăl și aproape că m-a luat și pe mine. Dar tot ea m-a adus înapoi. Trebuie să învăț să nu o mai privesc ca pe un dușman.
Elena l-a privit cu lacrimi în ochi. Pentru prima dată după mult timp, simțea că viitorul nu mai e doar întunecat.
