Toți au început să vorbească în același timp. Murmurul se transforma în strigăte, iar unii se apropiau să vadă mai bine. Sicriul era gol, doar o pătură groasă, mototolită, stătea aruncată într-un colț.
Nora a pălit. S-a clătinat ușor, apoi s-a sprijinit de o cruce de lemn din apropiere. Mama, însă, nu părea surprinsă. A ridicat toporul, l-a pus înapoi în pachet și a spus cu voce joasă, dar fermă:
— V-am zis eu. Fiul meu trăiește.
Preotul, tulburat, a făcut un semn crucii și a încercat să readucă liniștea, dar oamenii deja își șopteau unii altora că cineva trebuie să fi furat trupul. Un vecin bătrân, sprijinit în baston, a murmurat:
— Așa ceva nu s-a mai văzut de când sunt eu…
Unul dintre gropari, un bărbat înalt, cu palmele crăpate de muncă, s-a apropiat de mamă:
— Cine ar fi putut să facă asta?
— Nu știu, răspunse ea, dar voi afla.
Și atunci a început să le povestească. În ultimele luni, fiul ei îi spusese că are probleme, dar nu voia să dea detalii. Pleca des de acasă, primea telefoane târziu în noapte, iar în privirea lui se citea o neliniște pe care nu o mai văzuse la el. În seara dinaintea presupusului accident, venise la ea cu o pungă plină de fotografii vechi și documente.
— Dacă mi se întâmplă ceva, să știi că nu a fost un accident, îi spusese atunci.
Acum, în fața sicriului gol, femeia simțea că toate piesele se așază la loc.
Poliția a fost chemată imediat. Agenții au sosit și au început să ia declarații. Dar în sat, zvonurile se răspândeau mai repede decât ancheta. Unii spuneau că fusese luat de datornici, alții că se ascunde pentru că știa ceva periculos.
În acea seară, mama nu s-a întors acasă. A mers direct la casa părăsită de la marginea satului, unde fiul ei obișnuia să meargă copil fiind, să pescuiască în pârâu și să culeagă nuci. Acolo, lângă gard, a găsit urme proaspete de pași și o cutie de conserve deschisă.
— E aici… a șoptit ea, atingând cu mâna scoarța unui nuc bătrân.
În zilele următoare, femeia a început să adune indicii. Întreba prin târg, vorbea cu oameni din satele vecine. O bătrână i-a spus că l-a văzut pe fiul ei trecând cu o căruță, cu o glugă pe cap, alături de doi bărbați necunoscuți.
A treia zi, dis-de-dimineață, s-a întors la cimitir. Lângă mormânt, pământul era răvășit, iar o floare proaspătă fusese pusă de cineva. Lângă floare, un bilețel mototolit:
„Mamă, nu te îngrijora. Trebuie să dispar pentru o vreme. Ai grijă de tine.”
Femeia a simțit cum genunchii i se înmoaie. Nu era un vis, nu era o iluzie. Fiul ei era viu. Îl știa acolo, undeva, și mai important — știa că se vor revedea.
A strâns bilețelul la piept, și-a pus paltonul albastru pe umeri și a pornit spre casă. Drumul era lung, iar norii grei pluteau încă peste sat, dar în sufletul ei se făcuse lumină.
În viața satului, astfel de povești nu se uită niciodată. Ele se spun la șezători, la mesele de duminică, și devin legende. Iar de atunci, când trecea prin fața porții femeii, fiecare îi dădea binețe cu un respect aparte, știind că în spatele ușilor acelei case trăiește o mamă care nu s-a lăsat înșelată de aparențe și și-a ascultat inima.
Uneori, instinctul unei mame e mai puternic decât orice dovadă.
