…dar ei nici nu bănuiesc ce-i așteaptă.
Când salonul s-a golit și liniștea de spital s-a reinstalat, am deschis ochii. Nu pe deplin — doar cât să văd că nu mai e nimeni. Mi-am mișcat încet mâna, am oprit reportofonul și l-am împins sub pernă. Vocea Evei încă îmi vibra în urechi.
„Când ai să pleci, în sfârșit?”
Am trecut prin multe în viață, dar niciodată nu m-am simțit mai trădată decât în clipa aceea. De ea… și mai ales de el. De copilul meu.
Dar tocmai această trădare m-a întărit.
A doua zi
— Bună dimineața, doamnă Ana, — asistenta a intrat veselă. — Ce față aveți azi! Ați dormit bine?
Am încuviințat ușor.
— Mai bine decât în ultimele nopți, draga mea.
În câteva ore, m-am ridicat din pat. Cu sprijin și durere, dar cu o minte limpede ca niciodată. Am cerut acces la telefonul meu. Era în dulapul mic, unde Eva l-a lăsat crezând că nu voi mai avea nevoie de el.
Dar am avut.
În ziua următoare, un taxi m-a dus, în secret, la notarul de familie. Acel notar vechi, bătrân, de încredere, care știa că dacă eu vin personal — înseamnă că e ceva serios.
Am adus cu mine reportofonul. Am depus o copie audio și una transcrisă. Le-am legat de testament. Am modificat totul.
Totul.
Eva și Thomas nu vor primi apartamentul. Nu vor primi conturile, bijuteriile, colecția de artă, tablourile, nici acțiunile.
În schimb, am stabilit o bursă în numele mamei mele — pentru fetele din medii defavorizate care visează să studieze muzică. Căci și eu am visat, cândva.
Am ales un executor testamentar independent. Un avocat dur, dar just, care m-a privit în ochi și mi-a spus:
— Doamnă Ana, o să se lase cu scandal.
Am zâmbit.
— Nu-i nimic. Eu sunt pregătită. Ei nu sunt.
Trei săptămâni mai târziu
Am fost externată. Mai slabă, dar întreagă. În suflet, mai dreaptă ca niciodată.
Când am ajuns acasă, Eva m-a întâmpinat cu o expresie sticloasă, fals politicoasă.
— Ce surpriză, mama Ana… te-ai întors!
— Da, draga mea, — am răspuns calm. — Am și înregistrarea, dacă vrei s-o asculți. Sau vrei să o asculte avocatul meu mai întâi?
S-a făcut albă. Thomas a coborât scările, încordat. A deschis gura, dar m-am întors spre el:
— Tu nu mai ai ce să-mi spui, Thomas. Ce era de spus ai spus deja… tăcând.
Am închis ușa camerei mele. Era încă întreagă. Nu apucaseră să „reevalueze” nimic.
Pe birou, într-o ramă argintie, era o poză veche — eu, el copil, la prima lui zi de școală. Avea ochii mari și o promisiune în privire.
Am oftat.
Și m-am apucat să scriu. Nu pentru răzbunare. Ci pentru lecție. Pentru ca, într-o zi, când va fi pregătit, să înțeleagă ce-a pierdut.
